#diavolii


  Diavolii sunt acei oameni care par cei mai blânzi oameni de pe întreaga planetă. Atunci când ți se pare că ai în fața un înger, un om care nu a greșit niciodată cu nimic, o victimă a societății, probabil este exact opusul. Ceea ce am observat eu de-a lungul anilor este faptul că oamenii cu adevărat buni nu simt niciodată nevoia de a demonstra că ei sunt niște oameni buni. În schimb, vor emana acest lucru fără ca măcar să-și propună. 
  Pot spune că am avut încântarea de a cunoaște personal câțiva diavoli. Ohooo, ba chiar m-am îndragostit de ei! Și am ajuns la concluzia că orice diavol are câteva trăsături comune cu un psihopat. Ca de exemplu, şarmul. Toată lumea îi place și îi consideră amuzanți, altruiști și empatici, deoarece ei știu exact ce să-ți spună și cum să se comporte, ca să le cazi în mreje. 
  Acești oameni sunt aceia care-și urmăresc prada zile întregi, află tot ce-ți place și ce nu, ce muzică asculți, cu ce se ocupă cei mai buni prieteni ai tăi, care sunt genul de oameni care te-ar impresiona..și dintr-o dată, la momentul perfect, ei apar. Tu crezi că e destinul, că trăiești o sincronicitate menită să transforme o privire într-o poveste de dragoste, dar tu nu știi că totul este de fapt calculat. Știu să-și aleagă prada, un om sensibil și bun la suflet, empatic și care iubește animalele..adică tu. Tu ești ținta perfectă, căci dacă ești așa cum te descriu, ești ușor de manipulat. Deci o altă trasatură pe care ei o au în comun cu psihopații este puterea de influență. Să nu mai vorbim despre lipsa de emoții, pe care o pot ascunde incredibil de bine, făcându-te să crezi că ei sunt sentimentali și dulci. 
  Ceea ce îi diferențiază de psihopați este faptul că trăiesc anumite emoții foarte intens, acelea de frustrare și cele care izvorăsc din orgoliu. Prea puțin se bucură de viață, căci se concentrează pe tot ce este negativ și lipsit de culoare. Ei nu-ți vor aprecia niciodată calitățile, dar îți vor scoate în evidență defectele, ca să se simtă superiori.
  Adevarul este că acei diavoli pe care eu i-am îndrăgit, m-au consumat. Dar partea cea bună este că m-au inspirat să scriu și am învățat să-i descopăr de la prima minciună, ba chiar să mă prefac că-i cred pe cuvânt. Scopul? Diavolii au devenit subiectul meu de studiu și cercetare cel mai intens! 

Photo credit: https://le-diable-amoureux.tumblr.com/post/156718191011/carga-de-agua-ilustración-by-alejandra-acosta

#neservim

Am descoperit existența pură. Prezentul. Fericirea, cum ar spune Aristotel. Poate..dacă îmi permiteți să exagerez și mai mult, aș spune că am inspirat cu ardoare o stare de beatitudine, de a cărei esență nu eram conștientă până atunci.

Mi-am asumat un risc, m-am îndepărtat de regulile de politețe și de normele morale pe care le știam atât de bine…și am cuprins delirul ca o nebună, l-am îmbrățișat până m-am simțit dezgustată de câtă fericire îmi provoca imoralitatea. Sunt impudică și liberă, chiar dacă din când în când mă cuprind stări de anxietate și panică și nu mai pot respira din cauza unor poveri sufletești, acel moment despre care vorbesc…acel sentiment de apogeu, care începea cu o delicată masturbare și se revărsa în multiple orgasme emoționale, unul după celălalt, ca o cascadă, mă face să nu cunosc noțiunea de regret! În acel moment de eliberare, m-am simțit ca într-un tablou conceput din artă naivă, pictat de un copil stângaci, dar care are talent. Au dansat ielele în jurul meu și misticul mi-a fost partener în fantezii sexuale. Te-ai servit cu mine, iar eu m-am servit cu tine și pofta noastră a fost mai mult decât bună, a fost un deliciu și o onoare. Am gustat din felurite arome dulci, combinate pe trupurile noastre, din sudoarea noastră și dorințe. Atât cât am putut, am încercat să-mi stăpânesc impulsurile, ca să nu-ți fie frică, dar să știi că nu mă pot desprinde de acel moment nici acum. Închid ochii și tot ce văd este un albastru infinit, pe care încerc să-l ating cu vârful limbii, dar el fuge de mine așa cum fug eu de demonii ce mă posedă de când nu te mai am.

Momentul despre care scriu a fost acela în care te-am privit în suflet pentru prima dată. Momentul în care mi-am contopit mirosul pielii cu gândurile tale desfrânate și ne-am iubit în întuneric, siguri pe lume. Acela a fost momentul măreț în care noi doi ne-am îndrăgostit.

#primaîntâlnire

  Cum trebuie să te comporți la prima întâlnire? Cât de mult timp trebuie să aloci pregătirii? Câte ținute noi trebuie să cumperi pentru o seară, că să bei un vin bun alături de un posibil partener sau cât de relaxat trebuie să fii la primul cappuccino, acompaniat de un croissant cu ciocolată și de fantezii legate de viitor?

  Când cunoaștem pe cineva care ne stârnește curiozitate și pare să abiă calitățile pe care le căutăm de-o viață la cineva, primul lucru pe care-l facem este să ne interesăm de trecutul lui amoros. Pe cine a iubit? Era mai frumos/frumoasă decât sunt eu? Încă o/îl mai iubește? Toți facem asta! Întrebarea este: CONTEAZĂ? La prima întâlnire noi deja venim cu portofoliul pe masă, comparându-ne cu cei din trecut și căutând modalități de a arata că suntem mai buni decât ei. Atunci când dai de persoana potrivită, de ce contează ce a fost înainte? Îl poți oare iubi, fără să te compari cu blonda cu sânii mari sau o poți iubi, fără să te gândești la ăla care a dus-o acu’ un an în Thailanda?

  Suntem atât de disperasți după iubire, încât reușim să stricăm totul chiar înainte să înceapă! Putem presiune pe noi înșine și încercăm să demonstrăm celuilalt că suntem exact ce caută. Fie că va exista un feedback pozitiv sau unul negativ din partea celuilalt, important este să ieșim bine din orice situație, ceea ce ne pune în postura de victimă. Mereu suferim după cineva care ne-a înșelat sau ne-a înjosit și acum căutăm afirmare. Dacă nu ne place de el/ea, plecam de la întâlnire, știind că nu vom mai răspunde la telefon niciodată. Dacă ne place, se instalează panica. “Cum trebuie să mă comport de acum încolo?” Dar ce facem atunci când găsim pe cineva care chiar ar fi dispus să ne iubească sincer? Mai știm să primim sau să oferim fericire?

  Vreau să trăim iubirea ca și cum suntem naivi. Vreau libertate în exprimarea sentimentelor și NU vreau să avem o primă întâlnire. Îmi doresc să ne prefacem că ne cunoaștem dintr-o altă viață și așa cum suntem acum, în pijamale, ciufuliți și fără prea mulți bani în portofel, aș vrea să mă inviți la a doua întâlnire. Nu știu unde, pășim după cum simțim..

  

  

#teoriahaosului

  Aș vrea să știu câți dintre noi suntem adepții teoriei haosului.

  Știți vorba aia: “prea bun ca să fie adevărat?” Ce se întâmplă cu cei obișnuiți cu drama, cei care percep dragostea ca pe un joc și au cele bune partide de sex după o mare ceartă, atunci când dau de cineva care le oferă liniște și siguranță? Când cineva nu pretinde că e greu de obținut, ne mai atrage? De ce devenim suspecți atunci când lucrurile vin de la sine? Dacă suntem genul de oameni care preferă să sufere, căci așa considerăm că trebuie să fie o relație, cum reușim să ne bucurăm de un om care ne oferă exact ce pretindem noi că dorim? Oare chiar ne dorim să întâlnim persoana perfectă? Sau e doar ceva ce zicem cu voce tare, fără să conștientizăm că noi vrem, de fapt, să trăim iadul unei iubiri imposibile?

  Ora 00:03. Sâmbătă seara. Numai ce plecasem dintr-un bar. Prea aglomerat, prea îmbâcsit de fum pentru starea mea de spirit. Avem poftă de exprimare liberă. Eram doar eu în casa mea imensă. Nu se auzea nimic în afară de sunetul stiloului care mângâia foaia și de buzele mele, care sorbeau cu poftă din paharul de vin. Am scris mult. Despre iubire, despre schimbare, despre cum ne schimbăm atunci când iubim și uitam de noi înșine, adâncindu-ne într-un scenariu fictiv. De ce transformăm principiul epicurean “urmărirea plăcerii și evitarea suferinței” în urmărirea plăcerii și îmbrățișarea suferinței?

  Oare adepții haosului știu să se bucure de o iubire sănătoasă sau vor rămâne mereu cu impresia că iubirea nu e altceva decât o dramă?

#imorali

  În ce masură trebuie să respectăm regulile, atunci când vorbim despre iubire și cât de tare ne e permis să ne abatem de la ele?

  Când ești într-o relație care atinge standardele morale ale societății, înseamnă că ești în grafic, te încadrezi perfect în tipar și toată lumea te ia drept exemplu pozitiv. Dar ce se întâmplă atunci cand ajungi într-o situație care nu are la bază un cod etic? De unde știi că e bine să acționezi într-un anumit fel? Ba mai mult…marea problemă: ce vor crede ceilalți despre tine?

  Eu nu am putut niciodată să respect “regulile”, căci îmi place să mă las condusă de emoții. Și de cele mai multe ori..emoțiile mele m-au dus în zone mai puțin demne de apreciat din exterior, chiar dacă sufletul meu urla de fericire. Bineînțeles..urla pe moment, căci fericirea e ceva scurt și relativ. Ea și suferința au o relație mai strânsă ca marea cu cerul. Dar oare suferința chiar e constructivă?

  Cred foarte tare că cel mai de preț sentiment e acela de recunoștință. Când te bucuri de experiențele tale și ți le amintești cu drag, când înveți lecții care îți formează caracterul. Aristotel spunea că suntem suma amintirilor noastre, iar eu, o banală scriitoare de 20 de ani, cu gânduri și tendințe filosofice, am ajuns să-i dau dreptate. Totuși, stau să mă gândesc..noi, ca postmoderniști, putem să fim fericiți și împliniți cu amintirile noastre atunci când ceilalți nu văd în noi lecția, ci greșeala?

  Cât de mult ne putem exhiba fără să fim “puși la zid” și catalogați drept imorali?

#sufletepereche

   
    De ce alternăm atât de des între statusurile “single” și “taken”?

    Cred că nu mai avem răbdare să cunoaștem. Nu ne mai mulțumește nimic. Facem liste: cu bune, cu rele, băi fierbinți, apoi meciuri cu băieții, cină romantică, a doua zi dorința de libertate, te iubesc, dar nu în seara asta, bla bla-uri..oare nu ne dăm seama cine e partenerul potrivit sau avem prea multe pretenții?

  Din păcate, am ajuns să fim ghidati de frică. Ne e așa de frică să nu suferim, să nu cumva să ne iasă la iveală slăbiciunile și frustrările, încât nu mai știm să gestionăm o romanță! Căutăm motive să plecăm de lângă cineva, doar pentru că ne e frică de faptul că am putea ajunge să-l iubim pe acel cineva și atunci ne-am pierde pe noi înșine. De ce înțelegem greșit iubirea? Cine spune că nu poți evolua în doi?

  Greșeala pe care o facem majoritatea este că avem în mintea noastră o normalitate după care ne trăim principiile, uitând că uneori trebuie să lăsăm de la noi, să ne modelăm această normalitate a realității după sentimentele și regulile relației. Ne comparăm actualele iubiri cu fostele drame, ne certăm când nu mai știm despre ce să vorbim și plecăm fără să ne luăm rămas bun. Fugim cu sufletul de la un om la altul, haotici și disperați să găsim exact ce ni se potrivește.

  Ei bine..am un pont: suntem atât de răsfățați de opțiuni, încât am ajuns incapabili să luăm o hotărâre! Adevărul este că nimic nu ni se potrivește mănușă! Nu există iubirea ideală, dar există dragoste, sinceritate, acceptare, răbdare și..există momente. Momente și oameni de care nu mai știm să ne bucurăm!

#delirezi

– Auzi, tu te-ai gândit serios ce vrei de la viață?
– Iar ești high?
– Băăă…Vorbesc serios.
– Opaaa! Ai chef să ne jucăm de-a filosofii, hă?
– Te întreb serios, V.
– Ce vreau de la viață…hmmm…să simt.
– Să simți ce?
– Pasiune.
– Atât?
– Da. Pasiunea este ca un afect, te lovește simțirea însăși, doar că spre deosebire de afect, pasiunea durează o viață-ntreagă.
– Ești nebună. Iar delirezi. Te întreb serios ce vrei de la viață.
– Sunt enigmatică. Nu o să-ți dau un răspuns de genul “vreau un job stabil, un soț și un copil”
– Eu cred că ar trebui să-mi poți da un răspuns serios. E cazul.
– Oh! Ceva serios..de ce? Ție ți se pare că viața e ceva serios? Nu vezi că suntem făcuți la mișto? Nici măcar nu știm de unde am venit sau unde dracu ne ducem. Plus că fiecare are alt destin, pentru fiecare din noi viața are un alt înțeles.
– Hai termină cu prostiile și spune-mi.
– Ce să-ți spun? Că îmi doresc și eu lucruri stabile, care să-mi ofere o siguranță? Clar că îmi doresc, dar le las să se întâmple. Ce ține de mine, fac. Restul..las în voia destinului, că oricum puterea noastră de control asupra propriei vieții e o iluzie.
– Și dacă destinului nu-i pasă de tine?
– Și dacă nu-i pasă, ce? Atunci sunt o piesă de artă, un tablou făcut din miserupism și flegmă.
– Ieeeex!!
– Ce? Haha. Și flegma e o artă. Totul e ambiguu și interesant, dacă știi cum să privești. Orice mister are o frumusețe aparte. “Din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
– Iar începi..iar ești nebună.
– Sunt nebună, da! Nebună după buze roșii, după poeziile lui Arghezi și lichior.
– V, revino-ți și hai să ne odihnim.
– Nuuuu! Vreau să scriu acuma!
– Iar te apucă dimineața și te găsesc dormind cu capul pe o bucată mototolită de hârtie.
– Si ce? Nu arăt sexy când adorm de la prea multe gânduri desfrânate și cu mâinile pline de cerneală? Mai știi stiloul ăla pe care l-am primit de la Andrei? Oare unde l-am pus?..
– Știi..uneori stau și mă întreb cum dracu reușesc să te suport.
– Hahaha! Mă iubești, chica, mă iubești!
– Ai noroc cu asta!
– Normal! Crezi că eu nu te iubesc? Doar că suntem diferite, iar tu nu vrei să mă-nțelegi.
– Și ce ar trebui să fac pentru a te înțelege?
– Să iei un ac, mare cât casa și să-ți imaginezi cum îmi despici creierul în două, să citești fiecare vers ascuns în emisferă stângă, să te afunzi în cerebel, să-i ghicești intențiile..
– Ai luat examenul la neuro să-nțeleg?
– Am luat 6!
– Hai să dormim, V.

#contex

  Stăteam cu un prieten la o cafea, de povești și am ajuns la un subiect care “m-a mișcat” rău de tot..și mă gândeam “Oamenii se plac datorită faptului că au aceleași principii, dar oare oamenii știu să se conecteze ca suflete?”.

  Într-o societate care permite libertate, dar care, totuși, se ghidează după niște reguli, cred că noi ca oameni ne definim în funcție de personalitatea pe care ne-o construim. De exemplu, când ești într-o relație: “te iubesc, pentru că îți place mâncarea chinezească, te iubesc pentru că azi ai venit cu mine la shopping, te iubesc pentru că suntem amândoi religioși”. Dar oare dacă nu am avea o personalitate și niște principii după care să ne ghidam, dacă am fi dispuși să ne schimbăm într-una viziunea despre realitate, am fi în stare să ne conectăm pur și simplu ca suflete, lăsând la o parte contextul social în care ne aflam?

  Noi folosim sintagma “ce bine ne potrivim”. Dar ce înseamnă asta de fapt? Cunosc oameni care se declară într-o relație amoroasă, dar care sunt total diferiți și se ceartă zilnic, căci percep lumea din unghiuri diferite și cu toate astea, ceva îi ține împreună. Să fie oare frica de a încerca ceva nou sau respectul față de acea persoană? Dar dacă pur și simplu legătura dintre ei e sufletească? Cum ne dăm seama că rezonăm cu cineva? Natura umană a fost concepută să se bazeze pe concept de poligamie. Noi astăzi vedem o normalitate într-o relație nucleară, formată din doi, pentru că se spune că am evoluat în gândire. Dar oare chiar am evoluat? Căci eu nu cunosc om care să nu aibă nevoie de un psiholog. Inclusiv psihologii au nevoie de psihologi. Suntem o specie confuză.

  Oamenii sunt concepuți să aibă sute de suflete pereche și totuși, ne inhibăm la gândul că am putea să fim văzuți drept imorali. Dar nu totul se rezumă la contactul sexual. Cred în energie și conexiune și cred că ar trebui să tindem spre condiția de geniu, căci oamenii asta sunt. Genii, care nu știu cum să-și folosească puterea.

#casădepiatră

 

  De ce se căsătoresc oamenii cu oameni pe care nu-i iubesc? Să fie oare interesul financiar sau aparențele extravagante atât de puternice ca să poată înlocui iubirea?

  E trist că statutul de nevastă a ajuns să se rezume la o poziție în care săraca femeie se teme zilnic să nu fie înșelată și ar face orice și ar accepta orice doar pentru că iubește. Mai sunt și cele care acceptă orice doar pentru a fi văzute ca niște soții exemplu de către celelalte femei. Și pe lângă femeile lipsite de putere sau demnitate, mai sunt și bărbații care se căsătoresc din interes! Din dorința de a avea siguranța că cineva stă să le facă de mâncare și să le spele chiloții, iar ei să-și poată vedea liniștiți de treaba lor, cu cine vor. Mai grav! Există și bărbați întreținuti financiar de “urâte”, asta e ultima: să folosești o femeie plină de frustrări în scopuri josnice. Căsătoria este mai nou un construct social, care se bazează pe superficialitate și se exteriorizează în postări pe Instagram.

  Cunosc mai multe amante decât neveste și sinceră să fiu, amantele sunt mai fericite. Amantele sunt acele femei sigure pe ele, care știu cum sa facă să primească ce vor și care știu cât să ofere. Vorbesc despre cele asumate, care te iubesc fără obligații și care te părăsesc fără regrete și care bineînțeles, rămân amante, căci dacă ar fi luate de neveste de către iubiții lor, s-ar schimba totul. Nu încurajez un amantlâc, dar consider că vinovăția morală aparține celui care e deja într-o relație. Omul singur este un om liber și ceea ce nu înțeleg eu este de ce o femeie trecută de 30 de ani, care e singură, e catalogată drept curvă sau femeie care nu e îndeajuns de bună ca să fie luată de nevastă? De ce există oameni care se uită la cineva de 30 și un pic (fie bărbat sau femeie) cu tristețe și milă că e singur? “Fuck the rules!” Nu toți trebuie să avem același destin. Iubirea e imprevizibilă, nu e ceva care poate fi planificat.    

  Sincer, stau să mă gândesc..e mai bine să fii singur și să te culci cu cine vrei, când vrei, să-ți trăiești viața fără constrângeri sociale sau e mai bine să te căsătorești și “să joci pe fericitul/a” o viață-ntreagă, tânjind la altceva? Dar oare iubirea adevărată mai există? Se mai căsătoresc oamenii din pură iubire? Mai suntem în stare să definim fericirea?

#plăceri

  Recent am avut o discuție cu cineva care mi-a spus că plăcerile carnale sunt suficiente, ce altceva să cauți de tânăr? Și am încercat să-i răspund..

  Dragul meu, nu te contrazic, e “cool” să faci sex, dar mai mult de atât, poți aspira spre conexiune, dezvoltare, deschidere și suflet. Dacă privești sexul ca pe o simplă acțiune, e ca și cum ai citi un bestseller. Îl înțelege mai toată lumea. Dacă privești sexul ca profunzimea unui act, sexul ca artă, ca și cunoaștere de sine, înseamnă că ești genul de om care caută să citească acele cărți, a căror marketing e minimal.

   Să înțeleg că ești unul dintre majoritari. Eu prefer minoritatea. Minoritatea vede dincolo de comun, dincolo de aparențe. Minoritatea ca substantiv propriu, autori de care nu ai mai auzit înainte. Autori pe care vrei să-i descoperi psihic și spiritual, ca mai apoi să le iubești cărțile, templul. Corpul. Corpul nu are un preț, dar ceea ce oferi, da. Serviciile carnale se limiteaza la o descărcare de moment, pe când despre cele sufletești, aș putea să scriu o carte.

  Preferam să mă citești.