#sufletepereche

   
    De ce alternăm atât de des între statusurile “single” și “taken”?

    Cred că nu mai avem răbdare să cunoaștem. Nu ne mai mulțumește nimic. Facem liste: cu bune, cu rele, băi fierbinți, apoi meciuri cu băieții, cină romantică, a doua zi dorința de libertate, te iubesc, dar nu în seara asta, bla bla-uri..oare nu ne dăm seama cine e partenerul potrivit sau avem prea multe pretenții?

  Din păcate, am ajuns să fim ghidati de frică. Ne e așa de frică să nu suferim, să nu cumva să ne iasă la iveală slăbiciunile și frustrările, încât nu mai știm să gestionăm o romanță! Căutăm motive să plecăm de lângă cineva, doar pentru că ne e frică de faptul că am putea ajunge să-l iubim pe acel cineva și atunci ne-am pierde pe noi înșine. De ce înțelegem greșit iubirea? Cine spune că nu poți evolua în doi?

  Greșeala pe care o facem majoritatea este că avem în mintea noastră o normalitate după care ne trăim principiile, uitând că uneori trebuie să lăsăm de la noi, să ne modelăm această normalitate a realității după sentimentele și regulile relației. Ne comparăm actualele iubiri cu fostele drame, ne certăm când nu mai știm despre ce să vorbim și plecăm fără să ne luăm rămas bun. Fugim cu sufletul de la un om la altul, haotici și disperați să găsim exact ce ni se potrivește.

  Ei bine..am un pont: suntem atât de răsfățați de opțiuni, încât am ajuns incapabili să luăm o hotărâre! Adevărul este că nimic nu ni se potrivește mănușă! Nu există iubirea ideală, dar există dragoste, sinceritate, acceptare, răbdare și..există momente. Momente și oameni de care nu mai știm să ne bucurăm!

#delirezi

– Auzi, tu te-ai gândit serios ce vrei de la viață?
– Iar ești high?
– Băăă…Vorbesc serios.
– Opaaa! Ai chef să ne jucăm de-a filosofii, hă?
– Te întreb serios, V.
– Ce vreau de la viață…hmmm…să simt.
– Să simți ce?
– Pasiune.
– Atât?
– Da. Pasiunea este ca un afect, te lovește simțirea însăși, doar că spre deosebire de afect, pasiunea durează o viață-ntreagă.
– Ești nebună. Iar delirezi. Te întreb serios ce vrei de la viață.
– Sunt enigmatică. Nu o să-ți dau un răspuns de genul “vreau un job stabil, un soț și un copil”
– Eu cred că ar trebui să-mi poți da un răspuns serios. E cazul.
– Oh! Ceva serios..de ce? Ție ți se pare că viața e ceva serios? Nu vezi că suntem făcuți la mișto? Nici măcar nu știm de unde am venit sau unde dracu ne ducem. Plus că fiecare are alt destin, pentru fiecare din noi viața are un alt înțeles.
– Hai termină cu prostiile și spune-mi.
– Ce să-ți spun? Că îmi doresc și eu lucruri stabile, care să-mi ofere o siguranță? Clar că îmi doresc, dar le las să se întâmple. Ce ține de mine, fac. Restul..las în voia destinului, că oricum puterea noastră de control asupra propriei vieții e o iluzie.
– Și dacă destinului nu-i pasă de tine?
– Și dacă nu-i pasă, ce? Atunci sunt o piesă de artă, un tablou făcut din miserupism și flegmă.
– Ieeeex!!
– Ce? Haha. Și flegma e o artă. Totul e ambiguu și interesant, dacă știi cum să privești. Orice mister are o frumusețe aparte. “Din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
– Iar începi..iar ești nebună.
– Sunt nebună, da! Nebună după buze roșii, după poeziile lui Arghezi și lichior.
– V, revino-ți și hai să ne odihnim.
– Nuuuu! Vreau să scriu acuma!
– Iar te apucă dimineața și te găsesc dormind cu capul pe o bucată mototolită de hârtie.
– Si ce? Nu arăt sexy când adorm de la prea multe gânduri desfrânate și cu mâinile pline de cerneală? Mai știi stiloul ăla pe care l-am primit de la Andrei? Oare unde l-am pus?..
– Știi..uneori stau și mă întreb cum dracu reușesc să te suport.
– Hahaha! Mă iubești, chica, mă iubești!
– Ai noroc cu asta!
– Normal! Crezi că eu nu te iubesc? Doar că suntem diferite, iar tu nu vrei să mă-nțelegi.
– Și ce ar trebui să fac pentru a te înțelege?
– Să iei un ac, mare cât casa și să-ți imaginezi cum îmi despici creierul în două, să citești fiecare vers ascuns în emisferă stângă, să te afunzi în cerebel, să-i ghicești intențiile..
– Ai luat examenul la neuro să-nțeleg?
– Am luat 6!
– Hai să dormim, V.

#contex

  Stăteam cu un prieten la o cafea, de povești și am ajuns la un subiect care “m-a mișcat” rău de tot..și mă gândeam “Oamenii se plac datorită faptului că au aceleași principii, dar oare oamenii știu să se conecteze ca suflete?”.

  Într-o societate care permite libertate, dar care, totuși, se ghidează după niște reguli, cred că noi ca oameni ne definim în funcție de personalitatea pe care ne-o construim. De exemplu, când ești într-o relație: “te iubesc, pentru că îți place mâncarea chinezească, te iubesc pentru că azi ai venit cu mine la shopping, te iubesc pentru că suntem amândoi religioși”. Dar oare dacă nu am avea o personalitate și niște principii după care să ne ghidam, dacă am fi dispuși să ne schimbăm într-una viziunea despre realitate, am fi în stare să ne conectăm pur și simplu ca suflete, lăsând la o parte contextul social în care ne aflam?

  Noi folosim sintagma “ce bine ne potrivim”. Dar ce înseamnă asta de fapt? Cunosc oameni care se declară într-o relație amoroasă, dar care sunt total diferiți și se ceartă zilnic, căci percep lumea din unghiuri diferite și cu toate astea, ceva îi ține împreună. Să fie oare frica de a încerca ceva nou sau respectul față de acea persoană? Dar dacă pur și simplu legătura dintre ei e sufletească? Cum ne dăm seama că rezonăm cu cineva? Natura umană a fost concepută să se bazeze pe concept de poligamie. Noi astăzi vedem o normalitate într-o relație nucleară, formată din doi, pentru că se spune că am evoluat în gândire. Dar oare chiar am evoluat? Căci eu nu cunosc om care să nu aibă nevoie de un psiholog. Inclusiv psihologii au nevoie de psihologi. Suntem o specie confuză.

  Oamenii sunt concepuți să aibă sute de suflete pereche și totuși, ne inhibăm la gândul că am putea să fim văzuți drept imorali. Dar nu totul se rezumă la contactul sexual. Cred în energie și conexiune și cred că ar trebui să tindem spre condiția de geniu, căci oamenii asta sunt. Genii, care nu știu cum să-și folosească puterea.

#casădepiatră

 

  De ce se căsătoresc oamenii cu oameni pe care nu-i iubesc? Să fie oare interesul financiar sau aparențele extravagante atât de puternice ca să poată înlocui iubirea?

  E trist că statutul de nevastă a ajuns să se rezume la o poziție în care săraca femeie se teme zilnic să nu fie înșelată și ar face orice și ar accepta orice doar pentru că iubește. Mai sunt și cele care acceptă orice doar pentru a fi văzute ca niște soții exemplu de către celelalte femei. Și pe lângă femeile lipsite de putere sau demnitate, mai sunt și bărbații care se căsătoresc din interes! Din dorința de a avea siguranța că cineva stă să le facă de mâncare și să le spele chiloții, iar ei să-și poată vedea liniștiți de treaba lor, cu cine vor. Mai grav! Există și bărbați întreținuti financiar de “urâte”, asta e ultima: să folosești o femeie plină de frustrări în scopuri josnice. Căsătoria este mai nou un construct social, care se bazează pe superficialitate și se exteriorizează în postări pe Instagram.

  Cunosc mai multe amante decât neveste și sinceră să fiu, amantele sunt mai fericite. Amantele sunt acele femei sigure pe ele, care știu cum sa facă să primească ce vor și care știu cât să ofere. Vorbesc despre cele asumate, care te iubesc fără obligații și care te părăsesc fără regrete și care bineînțeles, rămân amante, căci dacă ar fi luate de neveste de către iubiții lor, s-ar schimba totul. Nu încurajez un amantlâc, dar consider că vinovăția morală aparține celui care e deja într-o relație. Omul singur este un om liber și ceea ce nu înțeleg eu este de ce o femeie trecută de 30 de ani, care e singură, e catalogată drept curvă sau femeie care nu e îndeajuns de bună ca să fie luată de nevastă? De ce există oameni care se uită la cineva de 30 și un pic (fie bărbat sau femeie) cu tristețe și milă că e singur? “Fuck the rules!” Nu toți trebuie să avem același destin. Iubirea e imprevizibilă, nu e ceva care poate fi planificat.    

  Sincer, stau să mă gândesc..e mai bine să fii singur și să te culci cu cine vrei, când vrei, să-ți trăiești viața fără constrângeri sociale sau e mai bine să te căsătorești și “să joci pe fericitul/a” o viață-ntreagă, tânjind la altceva? Dar oare iubirea adevărată mai există? Se mai căsătoresc oamenii din pură iubire? Mai suntem în stare să definim fericirea?