#teoriahaosului

  Aș vrea să știu câți dintre noi suntem adepții teoriei haosului.

  Știți vorba aia: “prea bun ca să fie adevărat?” Ce se întâmplă cu cei obișnuiți cu drama, cei care percep dragostea ca pe un joc și au cele bune partide de sex după o mare ceartă, atunci când dau de cineva care le oferă liniște și siguranță? Când cineva nu pretinde că e greu de obținut, ne mai atrage? De ce devenim suspecți atunci când lucrurile vin de la sine? Dacă suntem genul de oameni care preferă să sufere, căci așa considerăm că trebuie să fie o relație, cum reușim să ne bucurăm de un om care ne oferă exact ce pretindem noi că dorim? Oare chiar ne dorim să întâlnim persoana perfectă? Sau e doar ceva ce zicem cu voce tare, fără să conștientizăm că noi vrem, de fapt, să trăim iadul unei iubiri imposibile?

  Ora 00:03. Sâmbătă seara. Numai ce plecasem dintr-un bar. Prea aglomerat, prea îmbâcsit de fum pentru starea mea de spirit. Avem poftă de exprimare liberă. Eram doar eu în casa mea imensă. Nu se auzea nimic în afară de sunetul stiloului care mângâia foaia și de buzele mele, care sorbeau cu poftă din paharul de vin. Am scris mult. Despre iubire, despre schimbare, despre cum ne schimbăm atunci când iubim și uitam de noi înșine, adâncindu-ne într-un scenariu fictiv. De ce transformăm principiul epicurean “urmărirea plăcerii și evitarea suferinței” în urmărirea plăcerii și îmbrățișarea suferinței?

  Oare adepții haosului știu să se bucure de o iubire sănătoasă sau vor rămâne mereu cu impresia că iubirea nu e altceva decât o dramă?

#imorali

  În ce masură trebuie să respectăm regulile, atunci când vorbim despre iubire și cât de tare ne e permis să ne abatem de la ele?

  Când ești într-o relație care atinge standardele morale ale societății, înseamnă că ești în grafic, te încadrezi perfect în tipar și toată lumea te ia drept exemplu pozitiv. Dar ce se întâmplă atunci cand ajungi într-o situație care nu are la bază un cod etic? De unde știi că e bine să acționezi într-un anumit fel? Ba mai mult…marea problemă: ce vor crede ceilalți despre tine?

  Eu nu am putut niciodată să respect “regulile”, căci îmi place să mă las condusă de emoții. Și de cele mai multe ori..emoțiile mele m-au dus în zone mai puțin demne de apreciat din exterior, chiar dacă sufletul meu urla de fericire. Bineînțeles..urla pe moment, căci fericirea e ceva scurt și relativ. Ea și suferința au o relație mai strânsă ca marea cu cerul. Dar oare suferința chiar e constructivă?

  Cred foarte tare că cel mai de preț sentiment e acela de recunoștință. Când te bucuri de experiențele tale și ți le amintești cu drag, când înveți lecții care îți formează caracterul. Aristotel spunea că suntem suma amintirilor noastre, iar eu, o banală scriitoare de 20 de ani, cu gânduri și tendințe filosofice, am ajuns să-i dau dreptate. Totuși, stau să mă gândesc..noi, ca postmoderniști, putem să fim fericiți și împliniți cu amintirile noastre atunci când ceilalți nu văd în noi lecția, ci greșeala?

  Cât de mult ne putem exhiba fără să fim “puși la zid” și catalogați drept imorali?