În ce masură trebuie să respectăm regulile, atunci când vorbim despre iubire și cât de tare ne e permis să ne abatem de la ele?
Când ești într-o relație care atinge standardele morale ale societății, înseamnă că ești în grafic, te încadrezi perfect în tipar și toată lumea te ia drept exemplu pozitiv. Dar ce se întâmplă atunci cand ajungi într-o situație care nu are la bază un cod etic? De unde știi că e bine să acționezi într-un anumit fel? Ba mai mult…marea problemă: ce vor crede ceilalți despre tine?
Eu nu am putut niciodată să respect “regulile”, căci îmi place să mă las condusă de emoții. Și de cele mai multe ori..emoțiile mele m-au dus în zone mai puțin demne de apreciat din exterior, chiar dacă sufletul meu urla de fericire. Bineînțeles..urla pe moment, căci fericirea e ceva scurt și relativ. Ea și suferința au o relație mai strânsă ca marea cu cerul. Dar oare suferința chiar e constructivă?
Cred foarte tare că cel mai de preț sentiment e acela de recunoștință. Când te bucuri de experiențele tale și ți le amintești cu drag, când înveți lecții care îți formează caracterul. Aristotel spunea că suntem suma amintirilor noastre, iar eu, o banală scriitoare de 20 de ani, cu gânduri și tendințe filosofice, am ajuns să-i dau dreptate. Totuși, stau să mă gândesc..noi, ca postmoderniști, putem să fim fericiți și împliniți cu amintirile noastre atunci când ceilalți nu văd în noi lecția, ci greșeala?
Cât de mult ne putem exhiba fără să fim “puși la zid” și catalogați drept imorali?