Pânza albă și paleta de culori îl așteptau și azi, ca în fiecare dimineață, pline de dorința de a se contopi din nou. Și-a făcut o cafea neagră și s-a pus pe scaun, cu pensula în mâna dreaptă și cu senzația atingerii unei vechi iubiri în mâna stângă și a început.. cu ochii. Ochii mari, căprui, de-o transparență cu adevărat provocatoare, apoi nasul, buzele pline, conturul feței, părul roșu, gâtul de lebădă, umerii goi. Îmbătat de inspirație, a uitat de parșivitatea trecerii timpului și de necesitățile omenești, transfigurându-se în propriul univers, în care supraviețuirea constă numai în artă.
Când a adormit? Nu mai ținea minte, dar primul lucru după ce și-a deschis ochii a fost să se uite la pânză, care era goală. Unde a fugit iubirea? A început să o strige ca un nebun prin toată casa. Ecoul numelui ei se auzea până în paharul de vin alb, din bucătărie, căci era acolo, cu paharul lângă ea și singură la masă și când să-i atingă mâna, dispăruseră. Era în sufragerie, admirând un tablou și când să-i mângâie obrazul, ea nu mai era nici acolo. Era în dormitor, întinsă pe pat, dezvelită, ireală. S-a apropiat de ea încet, timid și totuși învăluit de disperare și ținându-și respirația, i-a sărutat tălpile, apoi gambele, coapsele…expirând fantezie, i-a sărutat și sânii, umerii, gâtul și când să-i sărute gura, și-a dat seama că e singur. Avea o privire mută și își mișca buzele, parcă recitând o poezie, dar fără glas și apoi s-a întors la pânză lui, iar dragostea era acolo: o femeie frumoasă, căruia uitase să-i deseneze sufletul.
…dar cum arată un suflet? Se întrebă un pictor ce nu a apucat să-și definească opera de artă.