#desfrâu

   Iubitule, mi-e dor de tine! Îmi amintesc cum…

  Ma așteptai la începutul infinitului, acolo unde se căsătorește marea cu nisipul, iar eu veneam cu pași mărunți spre fericire, dorindu-mi să te mai iubesc o dată. Mai știi cum ne iubeam? Poți resimți ce trăiam atunci? Îți mai amintești cămașa mea albă? Cămașa pe care iubeam să o las să-mi sărute umerii, coborând încet spre sâni și alunecând pe șolduri, învăluindu-le în inul fin și apoi o lăsam să cadă ca o sclavă a gleznelor mele, transformându-se în adăpost pentru scoici. Liberă, cu gândul la desfrâu, dansam tango cu briza și mă aruncam în brațele mării..sau în brațele tale..sau în mare în timp ce tu erai în brațele ei, nu mai știu cum era de fapt, căci trăiam o nebunie. Te priveam ca pe ultima mea clipă de amor, un om frumos, a cărui ochi sclipeau mereu, îmbătați de la vin, iar ai mei, îmbătați de ale tale fraze. M-ai întrebat mai de mult unde se duc poveștile de dragoste atunci când protagoniștii nu se mai iubesc. Atunci când niciodată devine cândva.

  În spulberea valurilor, dragule, în haos. Acolo fug povești, sentimente și dorințele nebune de a retrăi iubiri neterminate, amintiri și lacrimi, priviri confuze și săruturi de rămas bun. Toate se pierd..în valuri..