Am descoperit existența pură. Prezentul. Fericirea, cum ar spune Aristotel. Poate..dacă îmi permiteți să exagerez și mai mult, aș spune că am inspirat cu ardoare o stare de beatitudine, de a cărei esență nu eram conștientă până atunci.
Mi-am asumat un risc, m-am îndepărtat de regulile de politețe și de normele morale pe care le știam atât de bine…și am cuprins delirul ca o nebună, l-am îmbrățișat până m-am simțit dezgustată de câtă fericire îmi provoca imoralitatea. Sunt impudică și liberă, chiar dacă din când în când mă cuprind stări de anxietate și panică și nu mai pot respira din cauza unor poveri sufletești, acel moment despre care vorbesc…acel sentiment de apogeu, care începea cu o delicată masturbare și se revărsa în multiple orgasme emoționale, unul după celălalt, ca o cascadă, mă face să nu cunosc noțiunea de regret! În acel moment de eliberare, m-am simțit ca într-un tablou conceput din artă naivă, pictat de un copil stângaci, dar care are talent. Au dansat ielele în jurul meu și misticul mi-a fost partener în fantezii sexuale. Te-ai servit cu mine, iar eu m-am servit cu tine și pofta noastră a fost mai mult decât bună, a fost un deliciu și o onoare. Am gustat din felurite arome dulci, combinate pe trupurile noastre, din sudoarea noastră și dorințe. Atât cât am putut, am încercat să-mi stăpânesc impulsurile, ca să nu-ți fie frică, dar să știi că nu mă pot desprinde de acel moment nici acum. Închid ochii și tot ce văd este un albastru infinit, pe care încerc să-l ating cu vârful limbii, dar el fuge de mine așa cum fug eu de demonii ce mă posedă de când nu te mai am.
Momentul despre care scriu a fost acela în care te-am privit în suflet pentru prima dată. Momentul în care mi-am contopit mirosul pielii cu gândurile tale desfrânate și ne-am iubit în întuneric, siguri pe lume. Acela a fost momentul măreț în care noi doi ne-am îndrăgostit.