Eram atât de roșie-n obraji…arătam exact ca ultimul roman de dragoste pe care l-am citit. Părul meu era plin de bucle, din care se scurgeau vechi declarații de iubire, ce insistau să-și găsească liniștea. Ochii mei mari erau ușor mânjiți de rimelul pe care l-am întins cu palmele, frecându-mă la ochi, uitând că sunt machiată, dar erau atât de frumoși…petele negre din jurul lor arătau exact ca locul în care doi iubiți au făcut dragoste, lăsând în urma lor mizerie. Mizerie plină de șoapte și de râsete. Si epitetele.. oh, câte epitete se îmbinau cu disperare pe buzele mele mari si albicioase! Se alergau unele pe altele și se transformau în metafore lungi, lungi…de un kilometru. Aveam pe mine o rochie largă, îmi era mare, îmi descoperea tot umărul stâng și îmi ajungea până la glezne. Pe umăr aveam mii de amprente de la săruturile tale și simțeam că vor rămâne acolo pe vecie, ca niște tatuaje. Niște tatuaje pe care le-am plătit cu multe mângâieri. Eram desculță, normal. Mă plimbam prin locurile-n care am fost cu tine. Călcam pe amintiri, iar ele-mi pătrundeau în tălpi, apoi urcau încet pe picioare, după pe șira spinării și apoi îmi ajungeau înapoi în minte, care nu se împotrivea deloc. Peste tot prin mine se ascundeau memorii și titluri. Titluri de cărți, în care am ales să trăiesc veșnic. Eram paradis, eram exact ca o bibliotecă…ascundeam și realitate, dar și multă ficțiune și nu te-am lăsat niciodată să vezi diferența dintre ele. Te-am lăsat în mister, cu final deschis, ca în “Ultima noapte de dragoste…”
Month: February 2018
#nemaiiubimdacăsuntemdezbrăcațipânălaadevăr?
Destin. Lectură. Carte. Stilou. Formă. Culoare. Imaginație. Gândire. Nu-mi păsa ce rezulta din textele mele, pentru mine, azi, era important faptul că scriam. Scriam și încercam să dau dovadă de autoironie, dar, de fapt, mă criticam. Astăzi eram o simplă compunere, delimitată în fragmente. Fragmente fără ortografie, fără caligrafie și fără înțeles. De parcă aș fi fost creația unui artist..inegalitate și imperfecțiune. Crezi că mă poți considera artă? M-ai desenat de atâtea ori, în loc să scrii despre mine… eu am cuvinte, tu ai doar pasiune și te pasionează dezordinea tăcerii mele. Mi-ai desenat o dată până și cele câteva fire răzlețe de păr, care nu stau niciodată cum trebuie, și chiar și alunița de pe gât, pe care eu nu o suport și despre care spui tu că pare un defect pentru unii și un farmec pentru alții.. știu că pentru tine e minunată, dar ce îți place de fapt la mine? Oare m-ai recunoaște dacă nu ai mai avea ochi?..ai simți că sunt eu cea care te atinge? Desenează din noi doi un cerc si lasă-mă să înșir pe suprafața lui toate trăirile noastre. Haide să le înșirăm împreună. Ne completăm unul pe celălalt. Avem până și un limbaj comun, intim. Nu voi scrie despre el, pentru că ar fi prea expus, dar tu îl poți desena. Chiar te rog să o faci. Desenează amestecul de emoții dintre noi doi și apoi lasă-mă să fiu în tine. În toată ființa ta, în fiecare mușchi al tău și în fiecare celulă, în fiecare sentiment și în fiecare gând. Ești literatură clasică, dar nu ești în tipar…mai mult decât romantic, ai tentă filosofică și încerc să te-nțeleg și îmi consum viața, analizând felul în care încerci tu să mă-nțelegi pe mine și mi-e frică…mi-e frică de felul brutal în care ne dezvăluim unul altuia. Dacă, o dată, dezbrăcați complet, nu ne vom mai iubi? Nu vreau să te pierd. Te rog, admiră-mi incertitudinile și îmbătat de mirosul meu, pictează-ne viitorul!
#tepierdinalbastru
Stau pe malul mării și-mi privesc cu ochii închiși toate amintirile. Îmi scriu în gând memoriile pe nisipul de sub picioarele mele reci și sunetul ce se aude discret pe fundal mă duce cu gândul la epitete folosite de cei care m-au iubit. Am secrete pe care vreau să i le divulg numai mării. Mă las ușor în genunchi și o rog să-mi păstreze sufletul. Arunc delicat în ea cu bucățele din iubiri neuitate, pe care vreau să le las să zboare către infinit. Arunc săruturi lungi, îmbrățișări firave și chipuri vag conturate. Arunc dansuri în ploi reci, arunc priviri către cer și ținuturi puternice de mână și arunc și râsete mai mult prostești decât vulgare. Ea…parcă surâde la fiecare iubire pe care i-o înmânez și o trage în adâncul ei, însetată. Îmi promite că îmi păstrează toate trăirile. Eu mă ridic și plec de lângă ea cu sufletul dezbrăcat și cu privirea înainte.
#începutinfinit
Lumină slabă, o sticlă de vin și noi doi. Clișeu romantic. Eu în cămașă și tu..lângă mine. Eu citind cu voce tare dintr-o carte, tu..citindu-mă pe mine. Eu cu gura uscată, tu..savurând paharul meu de vin.
Știu că iubești să mă asculți. Ascultă-mă. Ascultă-mi vocea și ascultă-mi și tăcerea. Fii prezent. Ești aici cu mine, știu că mă admiri, ești îndrăgostit. Mereu te uiți la buzele mele. Acum sunt roșii, pentru că băusem și eu câteva guri de vin, până să-mi furi paharul. M-am amețit. Sunt euforică, dar te simt mai bine decât atunci când sunt trează. Gândindu-mă la asta, îmi dau seama că nu știu ce înseamnă să fii treaz, pentru că fiecare este treaz în propriul înțeles. Trăim în normalitate, doar pentru că noi o concepem așa, când de fapt..normalitatea nu există. Noi am dat sens unei realități fictive și îți pot spune sigur că iubim simple iluzii. Și eu sunt o iluzie. Una subțirică, cu ochi căprui și cu un tatuaj pe antebrațul stâng. Mai mult de atât, sunt poezie. O poezie cu rimă albă și cu prea multe strofe de neînțeles. Pătrunde-mă.
Sincer, nu știu cum să închei această poveste, așa că nu o voi încheia. Nu vreau. Început infinit.
#iubireaexistăpânășiîntr-oceașcădeceai?
Era ora 5 după-masa. Am văzut-o cum se duce spre bucătărie încă în pijama, cu părul prins într-un coc minuscul și cu ochelarii ei negri de vedere, care-i acopereau ochii mari și căprui. M-a întrebat dacă vreau și eu ceai. A luat ibricul înainte să răspund și a pus acolo apă cât pentru 5 cești. Așa e ea, mai bine să-i rămană decât să nu-i fie deajuns. În timp ce apa se încălzea, a luat cutia cu ciocolată belgiană și a început să mănânce din ea ca și cum nu mai mâncase nimic de zile întregi, apoi s-a așezat cu fundul pe pult, și-a luat în cealaltă mână cartea și s-a afundat în lectură. Mereu mă fascina felul ei de a se desprinde de realitate. Era așa de frumoasă…chiar și în cele mai banale momente ale ei. Fata cu buze mari și roz.
În tot acest timp, eu mă holbam la ea și dintr-o dată, parcă fără să realizez, m-am ridicat de pe scaun și cu un glas timid și nerăbdător am întrebat-o:
– I-ai iubit pe toți?
Ea, și-a ridicat privirea curioasă și a început să râdă.
-Da! Da, i-am iubit. Pe toți. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin…dar i-am iubit. I-am iubit și am facut-o cu multă pasiune, dar nu le-am promis niciodată nimic. La nici unul. Nu puteam să promit. Am iubit doar momentul, am iubit conjunctura, l-am iubit pe el. Am iubit toate aventurile, chiar și toate cărțile pe care le-am citit, inclusiv pe cele proaste. Am iubit fiecare linguriță de miere în ceai și am iubit și fiecare strop de lămâie. Sunt facută din iubire, așa că nu am cum să nu iubesc.
Ascultând-o, mi-am dat seama că până la urmă, asta suntem toți: mici reprezentări ale iubirii, care definesc dragostea, fiecare în propriul sens.
-E gata ceaiul.