Lumină slabă, o sticlă de vin și noi doi. Clișeu romantic. Eu în cămașă și tu..lângă mine. Eu citind cu voce tare dintr-o carte, tu..citindu-mă pe mine. Eu cu gura uscată, tu..savurând paharul meu de vin.

Știu că iubești să mă asculți. Ascultă-mă. Ascultă-mi vocea și ascultă-mi și tăcerea. Fii prezent. Ești aici cu mine, știu că mă admiri, ești îndrăgostit. Mereu te uiți la buzele mele. Acum sunt roșii, pentru că băusem și eu câteva guri de vin, până să-mi furi paharul. M-am amețit. Sunt euforică, dar te simt mai bine decât atunci când sunt trează. Gândindu-mă la asta, îmi dau seama că nu știu ce înseamnă să fii treaz, pentru că fiecare este treaz în propriul înțeles. Trăim în normalitate, doar pentru că noi o concepem așa, când de fapt..normalitatea nu există. Noi am dat sens unei realități fictive și îți pot spune sigur că iubim simple iluzii. Și eu sunt o iluzie. Una subțirică, cu ochi căprui și cu un tatuaj pe antebrațul stâng. Mai mult de atât, sunt poezie. O poezie cu rimă albă și cu prea multe strofe de neînțeles. Pătrunde-mă.

Sincer, nu știu cum să închei această poveste, așa că nu o voi încheia. Nu vreau. Început infinit.

Era ora 5 după-masa. Am văzut-o cum se duce spre bucătărie încă în pijama, cu părul prins într-un coc minuscul și cu ochelarii ei negri de vedere, care-i acopereau ochii mari și căprui. M-a întrebat dacă vreau și eu ceai. A luat ibricul înainte să răspund și a pus acolo apă cât pentru 5 cești. Așa e ea, mai bine să-i rămană decât să nu-i fie deajuns. În timp ce apa se încălzea, a luat cutia cu ciocolată belgiană și a început să mănânce din ea ca și cum nu mai mâncase nimic de zile întregi, apoi s-a așezat cu fundul pe pult, și-a luat în cealaltă mână cartea și s-a afundat în lectură. Mereu mă fascina felul ei de a se desprinde de realitate. Era așa de frumoasă…chiar și în cele mai banale momente ale ei. Fata cu buze mari și roz.

În tot acest timp, eu mă holbam la ea și dintr-o dată, parcă fără să realizez, m-am ridicat de pe scaun și cu un glas timid și nerăbdător am întrebat-o:

– I-ai iubit pe toți?

Ea, și-a ridicat privirea curioasă și a început să râdă.

-Da! Da, i-am iubit. Pe toți. Pe unii mai mult, pe alții mai puțin…dar i-am iubit. I-am iubit și am facut-o cu multă pasiune, dar nu le-am promis niciodată nimic. La nici unul. Nu puteam să promit. Am iubit doar momentul, am iubit conjunctura, l-am iubit pe el. Am iubit toate aventurile, chiar și toate cărțile pe care le-am citit, inclusiv pe cele proaste. Am iubit fiecare linguriță de miere în ceai și am iubit și fiecare strop de lămâie. Sunt facută din iubire, așa că nu am cum să nu iubesc.

Ascultând-o, mi-am dat seama că până la urmă, asta suntem toți: mici reprezentări ale iubirii, care definesc dragostea, fiecare în propriul sens.

-E gata ceaiul.