Stăteam cu un prieten la o cafea, de povești și am ajuns la un subiect care “m-a mișcat” rău de tot..și mă gândeam “Oamenii se plac datorită faptului că au aceleași principii, dar oare oamenii știu să se conecteze ca suflete?”.

  Într-o societate care permite libertate, dar care, totuși, se ghidează după niște reguli, cred că noi ca oameni ne definim în funcție de personalitatea pe care ne-o construim. De exemplu, când ești într-o relație: “te iubesc, pentru că îți place mâncarea chinezească, te iubesc pentru că azi ai venit cu mine la shopping, te iubesc pentru că suntem amândoi religioși”. Dar oare dacă nu am avea o personalitate și niște principii după care să ne ghidam, dacă am fi dispuși să ne schimbăm într-una viziunea despre realitate, am fi în stare să ne conectăm pur și simplu ca suflete, lăsând la o parte contextul social în care ne aflam?

  Noi folosim sintagma “ce bine ne potrivim”. Dar ce înseamnă asta de fapt? Cunosc oameni care se declară într-o relație amoroasă, dar care sunt total diferiți și se ceartă zilnic, căci percep lumea din unghiuri diferite și cu toate astea, ceva îi ține împreună. Să fie oare frica de a încerca ceva nou sau respectul față de acea persoană? Dar dacă pur și simplu legătura dintre ei e sufletească? Cum ne dăm seama că rezonăm cu cineva? Natura umană a fost concepută să se bazeze pe concept de poligamie. Noi astăzi vedem o normalitate într-o relație nucleară, formată din doi, pentru că se spune că am evoluat în gândire. Dar oare chiar am evoluat? Căci eu nu cunosc om care să nu aibă nevoie de un psiholog. Inclusiv psihologii au nevoie de psihologi. Suntem o specie confuză.

  Oamenii sunt concepuți să aibă sute de suflete pereche și totuși, ne inhibăm la gândul că am putea să fim văzuți drept imorali. Dar nu totul se rezumă la contactul sexual. Cred în energie și conexiune și cred că ar trebui să tindem spre condiția de geniu, căci oamenii asta sunt. Genii, care nu știu cum să-și folosească puterea.

  De ce se căsătoresc oamenii cu oameni pe care nu-i iubesc? Să fie oare interesul financiar sau aparențele extravagante atât de puternice ca să poată înlocui iubirea?

  E trist că statutul de nevastă a ajuns să se rezume la o poziție în care săraca femeie se teme zilnic să nu fie înșelată și ar face orice și ar accepta orice doar pentru că iubește. Mai sunt și cele care acceptă orice doar pentru a fi văzute ca niște soții exemplu de către celelalte femei. Și pe lângă femeile lipsite de putere sau demnitate, mai sunt și bărbații care se căsătoresc din interes! Din dorința de a avea siguranța că cineva stă să le facă de mâncare și să le spele chiloții, iar ei să-și poată vedea liniștiți de treaba lor, cu cine vor. Mai grav! Există și bărbați întreținuti financiar de “urâte”, asta e ultima: să folosești o femeie plină de frustrări în scopuri josnice. Căsătoria este mai nou un construct social, care se bazează pe superficialitate și se exteriorizează în postări pe Instagram.

  Cunosc mai multe amante decât neveste și sinceră să fiu, amantele sunt mai fericite. Amantele sunt acele femei sigure pe ele, care știu cum sa facă să primească ce vor și care știu cât să ofere. Vorbesc despre cele asumate, care te iubesc fără obligații și care te părăsesc fără regrete și care bineînțeles, rămân amante, căci dacă ar fi luate de neveste de către iubiții lor, s-ar schimba totul. Nu încurajez un amantlâc, dar consider că vinovăția morală aparține celui care e deja într-o relație. Omul singur este un om liber și ceea ce nu înțeleg eu este de ce o femeie trecută de 30 de ani, care e singură, e catalogată drept curvă sau femeie care nu e îndeajuns de bună ca să fie luată de nevastă? De ce există oameni care se uită la cineva de 30 și un pic (fie bărbat sau femeie) cu tristețe și milă că e singur? “Fuck the rules!” Nu toți trebuie să avem același destin. Iubirea e imprevizibilă, nu e ceva care poate fi planificat.    

  Sincer, stau să mă gândesc..e mai bine să fii singur și să te culci cu cine vrei, când vrei, să-ți trăiești viața fără constrângeri sociale sau e mai bine să te căsătorești și “să joci pe fericitul/a” o viață-ntreagă, tânjind la altceva? Dar oare iubirea adevărată mai există? Se mai căsătoresc oamenii din pură iubire? Mai suntem în stare să definim fericirea?

  Recent am avut o discuție cu cineva care mi-a spus că plăcerile carnale sunt suficiente, ce altceva să cauți de tânăr? Și am încercat să-i răspund..

  Dragul meu, nu te contrazic, e “cool” să faci sex, dar mai mult de atât, poți aspira spre conexiune, dezvoltare, deschidere și suflet. Dacă privești sexul ca pe o simplă acțiune, e ca și cum ai citi un bestseller. Îl înțelege mai toată lumea. Dacă privești sexul ca profunzimea unui act, sexul ca artă, ca și cunoaștere de sine, înseamnă că ești genul de om care caută să citească acele cărți, a căror marketing e minimal.

   Să înțeleg că ești unul dintre majoritari. Eu prefer minoritatea. Minoritatea vede dincolo de comun, dincolo de aparențe. Minoritatea ca substantiv propriu, autori de care nu ai mai auzit înainte. Autori pe care vrei să-i descoperi psihic și spiritual, ca mai apoi să le iubești cărțile, templul. Corpul. Corpul nu are un preț, dar ceea ce oferi, da. Serviciile carnale se limiteaza la o descărcare de moment, pe când despre cele sufletești, aș putea să scriu o carte.

  Preferam să mă citești.

   Iubitule, mi-e dor de tine! Îmi amintesc cum…

  Ma așteptai la începutul infinitului, acolo unde se căsătorește marea cu nisipul, iar eu veneam cu pași mărunți spre fericire, dorindu-mi să te mai iubesc o dată. Mai știi cum ne iubeam? Poți resimți ce trăiam atunci? Îți mai amintești cămașa mea albă? Cămașa pe care iubeam să o las să-mi sărute umerii, coborând încet spre sâni și alunecând pe șolduri, învăluindu-le în inul fin și apoi o lăsam să cadă ca o sclavă a gleznelor mele, transformându-se în adăpost pentru scoici. Liberă, cu gândul la desfrâu, dansam tango cu briza și mă aruncam în brațele mării..sau în brațele tale..sau în mare în timp ce tu erai în brațele ei, nu mai știu cum era de fapt, căci trăiam o nebunie. Te priveam ca pe ultima mea clipă de amor, un om frumos, a cărui ochi sclipeau mereu, îmbătați de la vin, iar ai mei, îmbătați de ale tale fraze. M-ai întrebat mai de mult unde se duc poveștile de dragoste atunci când protagoniștii nu se mai iubesc. Atunci când niciodată devine cândva.

  În spulberea valurilor, dragule, în haos. Acolo fug povești, sentimente și dorințele nebune de a retrăi iubiri neterminate, amintiri și lacrimi, priviri confuze și săruturi de rămas bun. Toate se pierd..în valuri..

   De fiecare dată când o vedeam era cu capul în pământ. Cuminte. Rar îi prindea cineva privirea…iar dacă se-ntâmpla, acel cineva nu avea să-i mai uite ochii vreodată. Era ca o obsesie, toată lumea o admira maniacal și toți vorbeau. Vrute și nevrute. Dar în realitate, nimeni nu știa nimic despre ea.

   Un mister. O femeie care nu voia să atragă atenția, dar pe care nu aveai cum să nu o observi. Mereu discretă, niciodată vulgară și care exprima senzualitate prin fiecare mișcare a ei. Avea ceva. Ceva inexplicabil, ceva ce aducea orice bărbat în brațele ei, fără ca ea să facă vreun efort. Ea doar era. Pur și simplu era. Buzele ei cărnoase, conturate perfect de un ruj aproape invizibil, pielea albă și fină, învăluită în dorința atingerii, părul lung și des, care te ducea cu gândul spre erotism…o femeie pe care vrei să o pătrunzi, a cărei finețe se prierde dincolo de sexualitate, răspândindu-se în mistic. O femeie pe care o priveai flămând, imaginându-ți cum limba ta se pierde în curbele și umezeala corpului ei.

   Cine era ea? În mintea bărbaților care tânjeau să-i sărute umerii era o zeitate, o imagine poate chiar diabolică a frumuseții, căci nu o puteai uita, o poezie îmbrăcată în mătase, iar în mintea femeilor, o nenorocită, o femeie ușoară, provocatoare..dar toate și-ar fi dorit să fie în locul ei.

   Bineînțeles că și eu mi-aș fi dorit să o iubesc, dar nu eram decât un simplu admirator. Mă întreb dacă m-a observat cândva. Dacă prin mulțimea de amorezi m-a regăsit și pe mine. Printre orele ei de singurătate, printre vise, reverii, obsesii, mă întreb dacă și-a amintit că ne-am întâlnit privirele pentru o secundă acum ceva timp. Dar nu prea cred.

   Trăiesc cu incertitunea unei amintiri și de fiecare dată când mă gândesc la iubita mea mă întreb: ce înseamna să ai o femeie? Căci m-am culcat cu prea multe, dar nu am posedat-o pe nici una. În schimb știu că ea, iubita mea neînțeleasă, mă va poseda pentru totdeauna.

 Model: Roxana Filip

⁃ Te-ai gândit vreodată că viața este o contradicție? Că asta suntem toți, o contradicție între ceea ce suntem și ceea ce credem că suntem?
⁃ Sincer, nu. Cred că știm exact ce suntem, dar nu știm să ne exprimăm singuri.
⁃ Cum adică?
⁃ Viața e o completare… între două universe. Uite, gândește-te la noi doi. Tu fără mine nu ai avea muza care te definește ca artist, iar eu fără tine aș fi doar o muză pe care nu are cine să o exprime. Asta nu e contradicție, ci iubire. Căci tu mă percepi mai profund decât aș putea să mă percep eu și știu cine sunt, dar mă exprim prin tot ce simți tu pentru mine.
⁃ Ești extraordinară. Mă excită atât de tare gândul că am libertatea de a te admira continuu…Parcă ești mereu aici, o prezență nefirească ce persistă și mă bântuie.
⁃ Poate nu sunt reală. Poate sunt doar o fantezie.
⁃ Oh! Ești o fantezie! Dar una reală..te-am atins, te-am strâns în brațe, am făcut dragoste cu tine.
⁃ Visele pot părea foarte reale. Nu-ți dai seama că ești singurul care mă vede?
⁃ Iubito, eu te văd pentru că o piesă de artă poate fi văzută numai de un artist și înțeleasă numai de artistul care o iubește.
⁃ De ce mă iubești?
⁃ Pentru că m-ai sedus prin felul tău de a visa. Visezi în fiecare zi cu ochii deschiși, vorbesc cu tine și mi se pare de multe ori că ești în lumea ta și mă fascinează felul în care te pierzi acolo..sunt așa de curios cum arată lumea ta..
⁃ Și nu te superi că în loc să fiu atentă la tine mă pierd în lumea mea?
⁃ Cum să mă supăr? Melancolia în care te scufunzi depășește definiția frumosului. Ești însăși frumusețea, în toate formele și stările ei. Ești într-adevăr un vis. O realitate în lumea fanteziilor.
⁃ Te iubesc.
⁃ Și eu te iubesc, draga mea.
⁃ Infinit?
⁃ Infinit, draga mea.

  Fiecare șoaptă de iubire mi-a rămas în suflet ca o melodie. O melodie pe care o beau încet, cu fiecare vers îmbătându-mă până la stele. Îmi place să mă pierd în liniște și să fiu găsită în delir. Vreau să mă iubești până îmi pierd mințile…

  Sper că nu ai uitat de mine. Mai știi cum făceam dragoste prin priviri lungi și cu dorințe apăsate? Mi-ai mai recunoaște acum suflarea dulce, care îți gâdila urechea? Și tu râdeai..mai ții minte cum râdeai? Oare îți mai amintești senzația de căldură a limbii mele, ce se plimba pe gâtul tău atât de liberă? Mai știi cum tremurai de emoție? Și eu. Și eu tremuram. De fericire. Îți mai amintești cum ne prefăceam că buzele noastre sunt niște vise și ne împrăștiam visele unul pe corpul celuilalt? Cât e de ciudat că ne făceam planuri de viitor? Și viitorul ăla despre care vorbeam e acum, dar noi nu mai suntem. Știi ce iubeam la tine? Tot ceea ce nu puteam fii eu, de una singură. Mă întreb dacă tu îti mai amintești cum, înainte să adormim, gândirea ne devenea absentă și sufletele aveau energie, zburdau ca niște copii curioși de aventură și se opreau abia după ce ajungeau la sentimentul de sațietate. Eu nu cunoșteam un astfel de sentiment când eram cu tine, căci nu m-aș fi săturat vreodată să te iubesc. Mi-e greu să cred că destinul nostru s-a pierdut pe undeva prin atmosferă. Ce atmosferă romantică era mereu între noi..nu ai uitat, nu-i așa? Mai știi cum dansam? Îți unduiai mâna după mijlocul meu, iar eu, copleșită de pasiune, mă lipeam de pieptul tău și îmi strecuram piciorul între picioarele tale. Apoi împietream amândoi. Și rămâneam așa..până când luna se transforma din nou în soare.

  Nu îți cer nimic mai mult, decât totul. Să uiți de tot și cu răbdare, să înveți din nou să mă iubești. Poți începe de aici…

   Îmi era dor să-ți vorbesc despre mine. Despre mine, ca suflet.  

O amintire plăcută, îmbibată în propriul chin. Sunt contradicția în sine, sunt o întrebare, deșirată în mii de răspunsuri. Sunt iubita ta. Persoana care ți se agață de suflet și te lasă cu dor, iar dorul este o artă romantică, ce începe în punctul culminant și nu se mai termină niciodată. Sper că nu m-ai uitat. Până și viciul este o ipocrizie, căci nu ar trebui să stăm lângă cineva din dependența, ci din plăcere. Sper că încă îți face plăcere, dragul meu. Te las să mă regăsești în fiecare femeie pe care o vei iubi de acum în colo, pentru că de fiecare dată când iubim, iubim pentru prima oară. 

   Refuz să vorbesc despre realismul vulgar din jurul meu, să cred că arta este o boală și dragostea o limită. Prefer ficțiunea, căci mă consider o ambiguitate ce îți stimulează curiozitatea intelectuală și cred cu tărie că exist prin tine. Tu m-ai creat. M-ai conceput ca pe un patos etern al tragediei umane și m-ai rugat să mă ascund într-un pahar de șampanie, ce stă pe marginea unui soare abia trezit..bună dimineața, dragoste! Nu mai am sentimente pentru tine, doar aduceri aminte, iar tu nu vei știi niciodată dacă atunci când plecam din îmbrățișarea ta, îmi rămâneai sau nu în suflet.

  Sunt aici să-ți amintesc că nici o teorie despre viață nu este mai importantă decât viața însăși, căci viața în sine nu este decât o clipă, iar într-o clipă nu ai timp decât să…trăiești.

-Vorbești ca la carte, draga mea. De ce nu scrii una?
-Știi bine că am asta în plan, doar că nu știu despre ce să scriu sau de unde să încep.
-Gândește-te la lucrurile cele mai simple din viața ta, la banalități pe care nici nu le-ai băgat în seamă.
-Pentru?
-Gândește-te doar!
-Hmm..banalități..ca de exemplu?
-Ca de exemplu gândește-te la câte plicuri de zahăr îți pui în cafea. Cât de dulce bei cafeaua?
-Eu nu-mi pun zahăr în cafea.
-Cine bea cafeaua fără zahăr?
-Eu.
-Vezi?
-Ce să văd?
-Faptul că ești altfel. Ești deosebită! Mereu ai fost. Scrie despre asta.
-Să scriu despre faptul că sunt eu vreo deosebită? Cam mult narcisism, nu crezi?
-Bine, bine. Atunci scrie despre cât de deosebită te văd eu.
-Adică să scriu despre iubirea noastră?
-Scrie despre iubirea noastră. Scrie despre cum stau întinsă, cu părul ud și cămașa de noapte și..te admir. Mă vezi cum te admir? Ups! Am umplut patul de firmituri de biscuiți.
-Te văd. Cum aș putea să nu? Ești un motiv artistic. Voi scrie despre tine.
-Veeeeezi? Ce idee bună ți-am dat! Uite cum facem. Tu scrii și eu dansez. Mă privești, te inspiri și scrii, iar eu nu încetez să dansez. O să dansez mult timp. Până îți termini de scris cartea.
-Ce nebună ești! Asta ar însemna să dansezi o veșnicie..
-Îmi asum.
-Bine. Hai dansează..
-Unde te grăbești? Vino lângă mine…
Și atunci m-am apropiat de ea și ca de fiecare dată când făceam asta, rămâneam acolo ca o statuie și o sorbeam din priviri, fără să mă mai gândesc la cât de ciudat arătam în ochii ei, amintindu-mi mereu de ecoul clipelor noastre de plăcere. Nu eram capabilă să o privesc prea mult timp din punct de vedere rațional. Nu..mergeam pe linia empirismului, lăsându-mă în voia simțurilor. Înnebunită, am închis ochii. Știam că mă analizează și așteptam..nu știu exact ce, dar așteptam. Scriam deja paragraf după paragraf în mintea mea..câte un capitol despre fiecare parte a corpului ei…
Simt un deget care se plimbă pe șira spinării mele și încep să tremur. Se apropie de mine și când deja parcă-i simțeam gustul, se depărtează. Așa era ea. Iubea cu tot sufletul și apoi se detașa. Dispărea ca o umbră, dar rămânea acolo ca un mister. Nemișcată în fața pasiunii, se lăsa pradă momentului, dar totuși..mereu pe fugă, în căutarea a ceva ambiguu, ciudat, la care probabil nu avea să ajungă prea curând..
Se ridică de lângă mine și deschid ochii. O văd dansând în fața mea…balerina…executa o coregrafie care știa că-mi place mult, pas de bourrée , piruetă și apoi se-nalță, trăind ca o flacară bucuria mișcării.. o priveam de jos, o asociam cu luna și așteptam să se lase pe spate și să-și reverse strălucirea peste sufletul meu umil.
-Iubește-mă.
Pașii timpului veneau spre noi, oferindu-ne o noapte-ntreagă. Aveam să-mi termin cartea până să apară soarele.

Model: Damaris Denisa Marian

  Atmosferă anii ‘60, jazz în surdină, oameni umili cu dorinţe tăcute. Subtilitate de maro şi negru, pahare de whisky cu gheaţă, senzaţii bizare şi ţigări. Film vechi, monoton. Eu, un vârtej de nebunie,o artă. Eu, Marilyn în seara aia. Cercei mari, părul desfăcut şi îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare. Mi-am propus să mă las admirară. Intens. Recunosc că aveam nevoie de o atenţie superficială, cu care să mă hrănesc măcar puțin. Îmi intimidam spectatorii, făcându-le imaginaţia să zboare liber. Mă amuza cum toţi încercau să ajungă la mine, prin diferite moduri, unul mai stupid ca altul sinceră să fiu..toţi, în afară de tine. 

  Tu..mă priveai doar. Stăteai într-un colţ, în fotoliul ce părea rece şi parcă treceai uşor de la concepte la iluzii. Mă analizai discret, ca pe un tablou nud de femeie şi mă umpleai de înțeles erotic. Am ajuns să mă intimidez, iar tu te-ai jucat cu mine, lăsându-te din când în când absorbit de altceva și ignorându-mă complet. Nu-ți înțelegeam scopul. Mă dădeai peste cap şi îmi plăcea tare. Umbre în jurul meu, nu te mai vedeam decât pe tine. Purtată de lumina reflectoarelor, mă apropiam delicat, încercând să te cunosc. Dansam lasciv şi exprimam strigăte de curiozitate, sperând să cad în braţele iubitului meu..Iar tu m-ai prins. 

   Îmbrăţişaţi, cu sufletele adâncite în delir şi gândurile gata să se exterorizeze, am plecat de acolo ca două fantome ale nopţii, stârniți de gustul unei noi iubiri.