Uncategorized

Mai știi sentimentul ăla care te îneacă, te leagă și se hrănește din tine câte un pic în fiecare zi? Și în fiecare noapte.
Cum se numea?
Demonul amiezii.
Depresie.
Cum e să ajungi dincolo de infern și să te prăbușești într-o gaură neagră?
Cum e să fii înghițit de neant?
Să suferi și să te simți inutil…
Ce faci când ajungi să ții suferința în brațe ca pe un copil?
Îți umezești buzele și… săruți fruntea suferinței cu acea forță dumnezeiască pe care toți o avem în noi și deseori uităm că e acolo.
Iertare.
Ieși la date,
Comandă un vin roșu
Și… dă-ți voie.
Bună, depresie! Nu îmi era dor de tine, dar… poftește la un pahar.
Va fi ultimul. Azi îți faci bagajele și… MARȘ!
Mâine am programare la psiholog.
P.S.: Te-am blocat și pe Insta, scârbă ce ești!

Îți ating blând fiecare vertebră

Cu palmele curate mă agăț de șira spinării tale ca de o frânghie

Și mă înalț până la cer

Unde te găsesc așteptându-mă.

Suntem în raiul nostru etern

Mă iubești și uit de existența unui pământ căruia i se zicea plat până să pună niște kg în plus.

Am impresia că n-am cunoscut niciodată altceva în afară de înâlțimea unor așteptări

Pe care tu le depăștești, îndeplinindu-mi nevoie după nevoie…

Sarea din lacrimi devine tot mai dulce, cu fiecare întâlnire a buzelor tale cu ochii mei.

Te iubesc la nesfârșit.

S-a lăsat frigul peste oraș. Plouă și e pandemie. Ne-am autoizolat față de presiunile societății și ne-am deschis unul spre celălalt. Am lăsat de-o parte teoriile fricii și ne-am învelit cu plapuma ta.

 Imi place când ești prezent. Când ești lângă mine și te concentrezi apăsat pe trăsăturile mele, mă analizezi cu intenții calde, făcându-mă să-ți cred fiecare promisiune. Adeseori îți cer cuvinte, ca dovadă a unei iubiri reale, dar tu preferi să mi te arăți poetic, prin feluri care definesc limbajul corporal. Mă atingi cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum ne știm dintotdeauna, activându-mi simțurile și trupul, care mustește de dorință. Cu tine vreau iubire ca formă de incitare și prin incitare nu mă refer doar la joc, ci la conversații, priviri și puterea de a ne înțelege diferitele principii, fără a simți să ni le vulgarizam reciproc. Ce ciudat..cum încercăm să fim adulți când vine vorba de decizii, dar ce copii suntem de fapt..ce inocenți suntem când visăm! Și avem aceleași vise. Fantezii prostești, pâine prăjită cu unt și cu gem și apoi ne strângem în brațe Îți simt mirosul, tricoul de pijama și fericirea. Vreau să te cunosc atât de bine, încât să știu exact care  e momentul dedicat satisfacției voluptoase la care tânjim și vreau să-mi dau seama când ai nevoie să fiu lângă tine cu tot ce înseamnă spirit. Sper ca limbajul moralei mele să corespundă cu raționamentul tău și dacă asta nu se întâmplă de fiecare dată, și simțim să ne contrazicem, probabil ne vom suspenda propriile convingeri în avantajul unei ispite carnale, ce lasă cuvintele fără sens și provoacă un delir superb, doar ca să ne unească din nou. Poate e greșit să renunțăm la părți din noi pentru celălalt, dar și mai greșită este încercarea de a schimba un om pe care deja îl vrei cu toată ființa ta. Și până la urmă..diferențele se pot integra în viețile noastre sub formă de defecte. Iar defectele sunt cea mai proeminentă sursă de inspirație pentru oamenii îndrăgostiți

 Unul pentru celălalt suntem moliciuni printre arterele sufletului , pofte și plăceri inofensive. Niște ciudați în cognitivismul agreat de mediocritate, poate chiar niște artiști neînțeleși cum s-ar spune, dar chiar și așa, ne putem numi idei. Simple, nerușinate idei, evidențiate sub formă de..iubire!

  

Iubitul meu, m-ai îndrăgostit.

 Vreau să mă savurezi cu totul. De la săruturi fine ale tălpilor, la declarații abia șoptite, cu buzele la câțiva milimetri de gambe, urcând ușor spre coapse, cuprinzandu-le atent și unduindu-le într-un absurd duet al plăcerii cu durerea. Vreau mângâieri pe abdomen, și apoi vreau să-mi admiri cele două simboluri ale senzualității feminine, doar privindu-le. Vreau să faci asta mult timp. Pierde-te pe tine și regăsește-te în mine, atunci când îmi devorezi gâtul cu pofta unui om care nu a mai gustat dragostea pana atunci. Formează cu degetele tale linii asimetrice pe bărbia mea, pe obrajii mei îmbujorați și sărută-mi ochii și fruntea. Sărută-mi buzele, lung și cu răbdare și încearcă să-mi înțelegi fiecare curbă și formă..până ajungi la psihic. 

 Mi-aș dori să mă vezi. Să vezi că pentru felul meu ludic de a trăi fiecare senzație asociată cu frumosul nu se potrivește decât libertatea, ca formă de exprimare a iubirii. Și atunci când mă vei vedea, vreau să mi te dăruiesc dezbracată. Și îți voi porunci să fiu linsa. Dar nu te gândi la fantezia carnală, imaginează-ți dorința mea lăuntrică ce se referă la gura ta. Adică aceea de a fi înghițită cu totul și păstrată în singuranță. La tine în suflet. Dă-ti voie să simți. Un amestec de drag și de dorință, care să ne facă să uităm că suntem o femeie și un bărbat. Acum suntem o idee. O poveste. Un orgasm.

Am descoperit existența pură. Prezentul. Fericirea, cum ar spune Aristotel. Poate..dacă îmi permiteți să exagerez și mai mult, aș spune că am inspirat cu ardoare o stare de beatitudine, de a cărei esență nu eram conștientă până atunci.

Mi-am asumat un risc, m-am îndepărtat de regulile de politețe și de normele morale pe care le știam atât de bine…și am cuprins delirul ca o nebună, l-am îmbrățișat până m-am simțit dezgustată de câtă fericire îmi provoca imoralitatea. Sunt impudică și liberă, chiar dacă din când în când mă cuprind stări de anxietate și panică și nu mai pot respira din cauza unor poveri sufletești, acel moment despre care vorbesc…acel sentiment de apogeu, care începea cu o delicată masturbare și se revărsa în multiple orgasme emoționale, unul după celălalt, ca o cascadă, mă face să nu cunosc noțiunea de regret! În acel moment de eliberare, m-am simțit ca într-un tablou conceput din artă naivă, pictat de un copil stângaci, dar care are talent. Au dansat ielele în jurul meu și misticul mi-a fost partener în fantezii sexuale. Te-ai servit cu mine, iar eu m-am servit cu tine și pofta noastră a fost mai mult decât bună, a fost un deliciu și o onoare. Am gustat din felurite arome dulci, combinate pe trupurile noastre, din sudoarea noastră și dorințe. Atât cât am putut, am încercat să-mi stăpânesc impulsurile, ca să nu-ți fie frică, dar să știi că nu mă pot desprinde de acel moment nici acum. Închid ochii și tot ce văd este un albastru infinit, pe care încerc să-l ating cu vârful limbii, dar el fuge de mine așa cum fug eu de demonii ce mă posedă de când nu te mai am.

Momentul despre care scriu a fost acela în care te-am privit în suflet pentru prima dată. Momentul în care mi-am contopit mirosul pielii cu gândurile tale desfrânate și ne-am iubit în întuneric, siguri pe lume. Acela a fost momentul măreț în care noi doi ne-am îndrăgostit.

   
    De ce alternăm atât de des între statusurile “single” și “taken”?

    Cred că nu mai avem răbdare să cunoaștem. Nu ne mai mulțumește nimic. Facem liste: cu bune, cu rele, băi fierbinți, apoi meciuri cu băieții, cină romantică, a doua zi dorința de libertate, te iubesc, dar nu în seara asta, bla bla-uri..oare nu ne dăm seama cine e partenerul potrivit sau avem prea multe pretenții?

  Din păcate, am ajuns să fim ghidati de frică. Ne e așa de frică să nu suferim, să nu cumva să ne iasă la iveală slăbiciunile și frustrările, încât nu mai știm să gestionăm o romanță! Căutăm motive să plecăm de lângă cineva, doar pentru că ne e frică de faptul că am putea ajunge să-l iubim pe acel cineva și atunci ne-am pierde pe noi înșine. De ce înțelegem greșit iubirea? Cine spune că nu poți evolua în doi?

  Greșeala pe care o facem majoritatea este că avem în mintea noastră o normalitate după care ne trăim principiile, uitând că uneori trebuie să lăsăm de la noi, să ne modelăm această normalitate a realității după sentimentele și regulile relației. Ne comparăm actualele iubiri cu fostele drame, ne certăm când nu mai știm despre ce să vorbim și plecăm fără să ne luăm rămas bun. Fugim cu sufletul de la un om la altul, haotici și disperați să găsim exact ce ni se potrivește.

  Ei bine..am un pont: suntem atât de răsfățați de opțiuni, încât am ajuns incapabili să luăm o hotărâre! Adevărul este că nimic nu ni se potrivește mănușă! Nu există iubirea ideală, dar există dragoste, sinceritate, acceptare, răbdare și..există momente. Momente și oameni de care nu mai știm să ne bucurăm!

– Auzi, tu te-ai gândit serios ce vrei de la viață?
– Iar ești high?
– Băăă…Vorbesc serios.
– Opaaa! Ai chef să ne jucăm de-a filosofii, hă?
– Te întreb serios, V.
– Ce vreau de la viață…hmmm…să simt.
– Să simți ce?
– Pasiune.
– Atât?
– Da. Pasiunea este ca un afect, te lovește simțirea însăși, doar că spre deosebire de afect, pasiunea durează o viață-ntreagă.
– Ești nebună. Iar delirezi. Te întreb serios ce vrei de la viață.
– Sunt enigmatică. Nu o să-ți dau un răspuns de genul “vreau un job stabil, un soț și un copil”
– Eu cred că ar trebui să-mi poți da un răspuns serios. E cazul.
– Oh! Ceva serios..de ce? Ție ți se pare că viața e ceva serios? Nu vezi că suntem făcuți la mișto? Nici măcar nu știm de unde am venit sau unde dracu ne ducem. Plus că fiecare are alt destin, pentru fiecare din noi viața are un alt înțeles.
– Hai termină cu prostiile și spune-mi.
– Ce să-ți spun? Că îmi doresc și eu lucruri stabile, care să-mi ofere o siguranță? Clar că îmi doresc, dar le las să se întâmple. Ce ține de mine, fac. Restul..las în voia destinului, că oricum puterea noastră de control asupra propriei vieții e o iluzie.
– Și dacă destinului nu-i pasă de tine?
– Și dacă nu-i pasă, ce? Atunci sunt o piesă de artă, un tablou făcut din miserupism și flegmă.
– Ieeeex!!
– Ce? Haha. Și flegma e o artă. Totul e ambiguu și interesant, dacă știi cum să privești. Orice mister are o frumusețe aparte. “Din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
– Iar începi..iar ești nebună.
– Sunt nebună, da! Nebună după buze roșii, după poeziile lui Arghezi și lichior.
– V, revino-ți și hai să ne odihnim.
– Nuuuu! Vreau să scriu acuma!
– Iar te apucă dimineața și te găsesc dormind cu capul pe o bucată mototolită de hârtie.
– Si ce? Nu arăt sexy când adorm de la prea multe gânduri desfrânate și cu mâinile pline de cerneală? Mai știi stiloul ăla pe care l-am primit de la Andrei? Oare unde l-am pus?..
– Știi..uneori stau și mă întreb cum dracu reușesc să te suport.
– Hahaha! Mă iubești, chica, mă iubești!
– Ai noroc cu asta!
– Normal! Crezi că eu nu te iubesc? Doar că suntem diferite, iar tu nu vrei să mă-nțelegi.
– Și ce ar trebui să fac pentru a te înțelege?
– Să iei un ac, mare cât casa și să-ți imaginezi cum îmi despici creierul în două, să citești fiecare vers ascuns în emisferă stângă, să te afunzi în cerebel, să-i ghicești intențiile..
– Ai luat examenul la neuro să-nțeleg?
– Am luat 6!
– Hai să dormim, V.

  Stăteam cu un prieten la o cafea, de povești și am ajuns la un subiect care “m-a mișcat” rău de tot..și mă gândeam “Oamenii se plac datorită faptului că au aceleași principii, dar oare oamenii știu să se conecteze ca suflete?”.

  Într-o societate care permite libertate, dar care, totuși, se ghidează după niște reguli, cred că noi ca oameni ne definim în funcție de personalitatea pe care ne-o construim. De exemplu, când ești într-o relație: “te iubesc, pentru că îți place mâncarea chinezească, te iubesc pentru că azi ai venit cu mine la shopping, te iubesc pentru că suntem amândoi religioși”. Dar oare dacă nu am avea o personalitate și niște principii după care să ne ghidam, dacă am fi dispuși să ne schimbăm într-una viziunea despre realitate, am fi în stare să ne conectăm pur și simplu ca suflete, lăsând la o parte contextul social în care ne aflam?

  Noi folosim sintagma “ce bine ne potrivim”. Dar ce înseamnă asta de fapt? Cunosc oameni care se declară într-o relație amoroasă, dar care sunt total diferiți și se ceartă zilnic, căci percep lumea din unghiuri diferite și cu toate astea, ceva îi ține împreună. Să fie oare frica de a încerca ceva nou sau respectul față de acea persoană? Dar dacă pur și simplu legătura dintre ei e sufletească? Cum ne dăm seama că rezonăm cu cineva? Natura umană a fost concepută să se bazeze pe concept de poligamie. Noi astăzi vedem o normalitate într-o relație nucleară, formată din doi, pentru că se spune că am evoluat în gândire. Dar oare chiar am evoluat? Căci eu nu cunosc om care să nu aibă nevoie de un psiholog. Inclusiv psihologii au nevoie de psihologi. Suntem o specie confuză.

  Oamenii sunt concepuți să aibă sute de suflete pereche și totuși, ne inhibăm la gândul că am putea să fim văzuți drept imorali. Dar nu totul se rezumă la contactul sexual. Cred în energie și conexiune și cred că ar trebui să tindem spre condiția de geniu, căci oamenii asta sunt. Genii, care nu știu cum să-și folosească puterea.

   Iubitule, mi-e dor de tine! Îmi amintesc cum…

  Ma așteptai la începutul infinitului, acolo unde se căsătorește marea cu nisipul, iar eu veneam cu pași mărunți spre fericire, dorindu-mi să te mai iubesc o dată. Mai știi cum ne iubeam? Poți resimți ce trăiam atunci? Îți mai amintești cămașa mea albă? Cămașa pe care iubeam să o las să-mi sărute umerii, coborând încet spre sâni și alunecând pe șolduri, învăluindu-le în inul fin și apoi o lăsam să cadă ca o sclavă a gleznelor mele, transformându-se în adăpost pentru scoici. Liberă, cu gândul la desfrâu, dansam tango cu briza și mă aruncam în brațele mării..sau în brațele tale..sau în mare în timp ce tu erai în brațele ei, nu mai știu cum era de fapt, căci trăiam o nebunie. Te priveam ca pe ultima mea clipă de amor, un om frumos, a cărui ochi sclipeau mereu, îmbătați de la vin, iar ai mei, îmbătați de ale tale fraze. M-ai întrebat mai de mult unde se duc poveștile de dragoste atunci când protagoniștii nu se mai iubesc. Atunci când niciodată devine cândva.

  În spulberea valurilor, dragule, în haos. Acolo fug povești, sentimente și dorințele nebune de a retrăi iubiri neterminate, amintiri și lacrimi, priviri confuze și săruturi de rămas bun. Toate se pierd..în valuri..