Stăteam cu un prieten la o cafea, de povești și am ajuns la un subiect care “m-a mișcat” rău de tot..și mă gândeam “Oamenii se plac datorită faptului că au aceleași principii, dar oare oamenii știu să se conecteze ca suflete?”.
Într-o societate care permite libertate, dar care, totuși, se ghidează după niște reguli, cred că noi ca oameni ne definim în funcție de personalitatea pe care ne-o construim. De exemplu, când ești într-o relație: “te iubesc, pentru că îți place mâncarea chinezească, te iubesc pentru că azi ai venit cu mine la shopping, te iubesc pentru că suntem amândoi religioși”. Dar oare dacă nu am avea o personalitate și niște principii după care să ne ghidam, dacă am fi dispuși să ne schimbăm într-una viziunea despre realitate, am fi în stare să ne conectăm pur și simplu ca suflete, lăsând la o parte contextul social în care ne aflam?
Noi folosim sintagma “ce bine ne potrivim”. Dar ce înseamnă asta de fapt? Cunosc oameni care se declară într-o relație amoroasă, dar care sunt total diferiți și se ceartă zilnic, căci percep lumea din unghiuri diferite și cu toate astea, ceva îi ține împreună. Să fie oare frica de a încerca ceva nou sau respectul față de acea persoană? Dar dacă pur și simplu legătura dintre ei e sufletească? Cum ne dăm seama că rezonăm cu cineva? Natura umană a fost concepută să se bazeze pe concept de poligamie. Noi astăzi vedem o normalitate într-o relație nucleară, formată din doi, pentru că se spune că am evoluat în gândire. Dar oare chiar am evoluat? Căci eu nu cunosc om care să nu aibă nevoie de un psiholog. Inclusiv psihologii au nevoie de psihologi. Suntem o specie confuză.
Oamenii sunt concepuți să aibă sute de suflete pereche și totuși, ne inhibăm la gândul că am putea să fim văzuți drept imorali. Dar nu totul se rezumă la contactul sexual. Cred în energie și conexiune și cred că ar trebui să tindem spre condiția de geniu, căci oamenii asta sunt. Genii, care nu știu cum să-și folosească puterea.