Vanesa Serac

   De fiecare dată când o vedeam era cu capul în pământ. Cuminte. Rar îi prindea cineva privirea…iar dacă se-ntâmpla, acel cineva nu avea să-i mai uite ochii vreodată. Era ca o obsesie, toată lumea o admira maniacal și toți vorbeau. Vrute și nevrute. Dar în realitate, nimeni nu știa nimic despre ea.

   Un mister. O femeie care nu voia să atragă atenția, dar pe care nu aveai cum să nu o observi. Mereu discretă, niciodată vulgară și care exprima senzualitate prin fiecare mișcare a ei. Avea ceva. Ceva inexplicabil, ceva ce aducea orice bărbat în brațele ei, fără ca ea să facă vreun efort. Ea doar era. Pur și simplu era. Buzele ei cărnoase, conturate perfect de un ruj aproape invizibil, pielea albă și fină, învăluită în dorința atingerii, părul lung și des, care te ducea cu gândul spre erotism…o femeie pe care vrei să o pătrunzi, a cărei finețe se prierde dincolo de sexualitate, răspândindu-se în mistic. O femeie pe care o priveai flămând, imaginându-ți cum limba ta se pierde în curbele și umezeala corpului ei.

   Cine era ea? În mintea bărbaților care tânjeau să-i sărute umerii era o zeitate, o imagine poate chiar diabolică a frumuseții, căci nu o puteai uita, o poezie îmbrăcată în mătase, iar în mintea femeilor, o nenorocită, o femeie ușoară, provocatoare..dar toate și-ar fi dorit să fie în locul ei.

   Bineînțeles că și eu mi-aș fi dorit să o iubesc, dar nu eram decât un simplu admirator. Mă întreb dacă m-a observat cândva. Dacă prin mulțimea de amorezi m-a regăsit și pe mine. Printre orele ei de singurătate, printre vise, reverii, obsesii, mă întreb dacă și-a amintit că ne-am întâlnit privirele pentru o secundă acum ceva timp. Dar nu prea cred.

   Trăiesc cu incertitunea unei amintiri și de fiecare dată când mă gândesc la iubita mea mă întreb: ce înseamna să ai o femeie? Căci m-am culcat cu prea multe, dar nu am posedat-o pe nici una. În schimb știu că ea, iubita mea neînțeleasă, mă va poseda pentru totdeauna.

 Model: Roxana Filip

-Vorbești ca la carte, draga mea. De ce nu scrii una?
-Știi bine că am asta în plan, doar că nu știu despre ce să scriu sau de unde să încep.
-Gândește-te la lucrurile cele mai simple din viața ta, la banalități pe care nici nu le-ai băgat în seamă.
-Pentru?
-Gândește-te doar!
-Hmm..banalități..ca de exemplu?
-Ca de exemplu gândește-te la câte plicuri de zahăr îți pui în cafea. Cât de dulce bei cafeaua?
-Eu nu-mi pun zahăr în cafea.
-Cine bea cafeaua fără zahăr?
-Eu.
-Vezi?
-Ce să văd?
-Faptul că ești altfel. Ești deosebită! Mereu ai fost. Scrie despre asta.
-Să scriu despre faptul că sunt eu vreo deosebită? Cam mult narcisism, nu crezi?
-Bine, bine. Atunci scrie despre cât de deosebită te văd eu.
-Adică să scriu despre iubirea noastră?
-Scrie despre iubirea noastră. Scrie despre cum stau întinsă, cu părul ud și cămașa de noapte și..te admir. Mă vezi cum te admir? Ups! Am umplut patul de firmituri de biscuiți.
-Te văd. Cum aș putea să nu? Ești un motiv artistic. Voi scrie despre tine.
-Veeeeezi? Ce idee bună ți-am dat! Uite cum facem. Tu scrii și eu dansez. Mă privești, te inspiri și scrii, iar eu nu încetez să dansez. O să dansez mult timp. Până îți termini de scris cartea.
-Ce nebună ești! Asta ar însemna să dansezi o veșnicie..
-Îmi asum.
-Bine. Hai dansează..
-Unde te grăbești? Vino lângă mine…
Și atunci m-am apropiat de ea și ca de fiecare dată când făceam asta, rămâneam acolo ca o statuie și o sorbeam din priviri, fără să mă mai gândesc la cât de ciudat arătam în ochii ei, amintindu-mi mereu de ecoul clipelor noastre de plăcere. Nu eram capabilă să o privesc prea mult timp din punct de vedere rațional. Nu..mergeam pe linia empirismului, lăsându-mă în voia simțurilor. Înnebunită, am închis ochii. Știam că mă analizează și așteptam..nu știu exact ce, dar așteptam. Scriam deja paragraf după paragraf în mintea mea..câte un capitol despre fiecare parte a corpului ei…
Simt un deget care se plimbă pe șira spinării mele și încep să tremur. Se apropie de mine și când deja parcă-i simțeam gustul, se depărtează. Așa era ea. Iubea cu tot sufletul și apoi se detașa. Dispărea ca o umbră, dar rămânea acolo ca un mister. Nemișcată în fața pasiunii, se lăsa pradă momentului, dar totuși..mereu pe fugă, în căutarea a ceva ambiguu, ciudat, la care probabil nu avea să ajungă prea curând..
Se ridică de lângă mine și deschid ochii. O văd dansând în fața mea…balerina…executa o coregrafie care știa că-mi place mult, pas de bourrée , piruetă și apoi se-nalță, trăind ca o flacară bucuria mișcării.. o priveam de jos, o asociam cu luna și așteptam să se lase pe spate și să-și reverse strălucirea peste sufletul meu umil.
-Iubește-mă.
Pașii timpului veneau spre noi, oferindu-ne o noapte-ntreagă. Aveam să-mi termin cartea până să apară soarele.

Model: Damaris Denisa Marian

  “Vreau să mă așez lângă tine. Pe canapeaua ta maro, chiar acolo lângă tine..”

  Domnule, vă cer prea mult dacă vreau să vă mai simt o dată sufletul? Vreau să-l îmbrățișez și să-mi mai pierd câteva nopți acolo..Da, știu..sună puțin ciudat, dar așa se vorbește cu un străin..ține de educație și oricum nu-mi permit mai mult, de aia vă domnesc! Mă scuzați! Mai vreau să fac un duș în casa dumneavoastră, ca să mă curăț de tot ce îmi e interzis să simt. Mi-aș mai dori și câteva complimente din acelea goale, să le pun în inimă, pe post de bibelouri. 

  “Încerc să te simt.. “

  Nu vă supărați, aveți o privire de gheață! Mi-e puțin frig și aș avea nevoie de un ceai fierbinte, motiv ca să mai petrec cu dumneavostră măcar o ceașcă..”dar tu te grăbeai, domnule..nu aveai decât cești murdare de ruj, ce urlau după tine, să te-ntorci să le iubești..eu merg spre ce-mi arată soarta, mă face să am încredere în ea și mă abandonează în brațele tale, străinule..”

  “Trec subtil de la zâmbetul tău fals la texte pe care mi le scriu încet, cu gândul apăsat pe carnea mea proaspătă, ruptă de răni emoționale și vulnerabilă până la oase. “

Eu nu cred că mă iubești, domnule..M-ai gustat cu mască inocentă și m-ai legat la ochi cu câteva minciuni, acum beau un pahar de vin și mă uit la stele, plângând după niște iluzii..

  Nu vă suprărați, o ultimă curiozitate..nu mi-ați spus cum vă numiți..

  Zâmbetul ei de copil..prea inocent pentru gândurile mele murdare. Nu mă interesa iubirea, căci eu eram mai rece de fel și uite că de fiecare dată când o vedeam, mă făcea să uit că mi-e frică să simt. Avea o putere ciudată asupra mea și era singura care gusta din păcatele mele parșive. Și îi plăcea..Așa că am încercat, dar nu am reușit niciodată să o citesc. Nu știu dacă-i voi înțelege vreodată abstractul din dorințe sau dacă voi reuși să mai trăiesc fără regrete după ce aș fi ajuns să o simt din nou în propria-mi ființă, căci așa făcea ea. Se băga sub pielea mea și rămânea acolo, pierdută-n măduva spinării. Avea obiceiul de a mă dezbrăca până la sentimente și de a-mi privi sufletul cu poftă, chiar dacă știa că sunt pudic și cu fiecare sărut, buzele ei parcă-mi devorau carnea de pe mine, lăsându-mă slab și gol. În răsuflări de intimitate, se uita la mine fix, nu înțelegeam unde vrea să ajungă, dar eu îmi pierdeam echilibrul și poate de multe ori și conștiința, fără să mai realizez cât de mult o iubeam, de fapt. Îmi era teamă de felul în care mă sensibiliza și atunci mă prefăceam că nu o iubesc, iar ea se prefăcea că mă iubea…

Photographer: Valentin Beraru

  Pânza albă și paleta de culori îl așteptau și azi, ca în fiecare dimineață, pline de dorința de a se contopi din nou. Și-a făcut o cafea neagră și s-a pus pe scaun, cu pensula în mâna dreaptă și cu senzația atingerii unei vechi iubiri în mâna stângă și a început.. cu ochii. Ochii mari, căprui, de-o transparență cu adevărat provocatoare, apoi nasul, buzele pline, conturul feței, părul roșu, gâtul de lebădă, umerii goi. Îmbătat de inspirație, a uitat de parșivitatea trecerii timpului și de necesitățile omenești, transfigurându-se în propriul univers, în care supraviețuirea constă numai în artă.

  Când a adormit? Nu mai ținea minte, dar primul lucru după ce și-a deschis ochii a fost să se uite la pânză, care era goală. Unde a fugit iubirea? A început să o strige ca un nebun prin toată casa. Ecoul numelui ei se auzea până în paharul de vin alb, din bucătărie, căci era acolo, cu paharul lângă ea și singură la masă și când să-i atingă mâna, dispăruseră. Era în sufragerie, admirând un tablou și când să-i mângâie obrazul, ea nu mai era nici acolo. Era în dormitor, întinsă pe pat, dezvelită, ireală. S-a apropiat de ea încet, timid și totuși învăluit de disperare și ținându-și respirația, i-a sărutat tălpile, apoi gambele, coapsele…expirând fantezie, i-a sărutat și sânii, umerii, gâtul și când să-i sărute gura, și-a dat seama că e singur. Avea o privire mută și își mișca buzele, parcă recitând o poezie, dar fără glas și apoi s-a întors la pânză lui, iar dragostea era acolo: o femeie frumoasă, căruia uitase să-i deseneze sufletul. 

   …dar cum arată un suflet? Se întrebă un pictor ce nu a apucat să-și definească opera de artă. 

Ți-am pus ușor degetul pe limbă și apoi am dat pagina la carte. Citeam împreună cărți pe care sunt sigură că le interpretam diferit, iar eu citeam de fiecare dată, mai repede ca tine. Terminam pagina și până să o termini și tu, profitam de momentele în care te puteam admira. Te concentrai și îți apăreau niște încreținuri pe frunte, atât de scump erai..încercând să înțelegi subtilitățile de printre rânduri și în același timp, strângându-mă pe mine-n brațe. Iubitule, iubesc să te citesc, atunci când citești! Iubesc sentimentul când sunt la tine în brațe și ne tot sărutăm, dar cu privirile încă în carte și ne chinuim să tot citim, până când dorințele noastre acaparează orice poveste de dragoste din orice roman. Uităm de cărți, începem să ne iubim. Ne privim adânc în ochi, ne șoptim citate, ne prefacem că suntem scriitori, corpul meu fiind foaia, iar buzele tale cerneala. Îți simt sufletul atât de bine…Acolo e povestea pe care vreau să o citesc și nu vreau să rămână o simplă carte din biblioteca mea, vreau să fie povestea pe care să o citesc de atâtea ori, până ajung să o știu pe de rost. Vreau să-ți cunosc fiecare cuvânt, fiecare sentiment, fiecare emoție. Dragul meu, aș vrea să-mi fii carte pentru tot restul vieții.

Stăteam lângă ea și o priveam..ce minunăție! Habar nu avea cât era de frumoasă, chiar și așa cu cearcănele negre și cu rimelul întins pe toată fața, căci nu se putea abține să nu se scarpine la ochi și cu buzele ei crăpate, ce arătau mai mult a artă decât a dezordine, cu obrajii ei pufoși, plini de sclipici de seara trecută și cu părul puțin ud, care mirosea a fum de țigară…știa că o admir și se simțea iubită, era ea, în elementul ei, în splendoarea ei, în prostia ei copilarească, ce mă enerva de obicei, dar acum îmi plăcea atât de mult…se chinuia să se ridice din pat și râdea ca o nebună, pentru că nu reușea…mâncase prea multă ciocolată.

Se uita la mine cu tot sufletul și încerca să mă inspire. Mă făcea să vreau să scriu despre ea…aș fi scris direct pe pielea ei fină cu puțina celulită de sub fund..cât era de superbă ea cu celulita ei! Ea o ura, dar eu îi iubeam micile gropițe abia sesizabile, făceau parte din ea, o făceau femeie. Aș fi scris și pe brațele ei lungi și subțiri, aș fi scris poezii, începând de la umeri și ajungând până la încheieturile ei fine, pline de Pandora. Aș fi scris până și pe clavicula ei, ca să nu se înțeleaga atât de ușor ce simt pentru ea. Aș fi scris..aș fi scris pe fiecare curbură a corpului din fața mea, aș fi scris cu o poftă nebunească și cu mare atenție, ca nu cumva să-mi curgă cerneala și să păteze cu orgolii un corp plin de fantezie.

Cine e ea? Atât de misterioasă, atât de pătrunzătoare…e oare o realitate sau doar o veche inspirație de-a mea?

Eram atât de roșie-n obraji…arătam exact ca ultimul roman de dragoste pe care l-am citit. Părul meu era plin de bucle, din care se scurgeau vechi declarații de iubire, ce insistau să-și găsească liniștea. Ochii mei mari erau ușor mânjiți de rimelul pe care l-am întins cu palmele, frecându-mă la ochi, uitând că sunt machiată, dar erau atât de frumoși…petele negre din jurul lor arătau exact ca locul în care doi iubiți au făcut dragoste, lăsând în urma lor mizerie. Mizerie plină de șoapte și de râsete. Si epitetele.. oh, câte epitete se îmbinau cu disperare pe buzele mele mari si albicioase! Se alergau unele pe altele și se transformau în metafore lungi, lungi…de un kilometru. Aveam pe mine o rochie largă, îmi era mare, îmi descoperea tot umărul stâng și îmi ajungea până la glezne. Pe umăr aveam mii de amprente de la săruturile tale și simțeam că vor rămâne acolo pe vecie, ca niște tatuaje. Niște tatuaje pe care le-am plătit cu multe mângâieri. Eram desculță, normal. Mă plimbam prin locurile-n care am fost cu tine. Călcam pe amintiri, iar ele-mi pătrundeau în tălpi, apoi urcau încet pe picioare, după pe șira spinării și apoi îmi ajungeau înapoi în minte, care nu se împotrivea deloc. Peste tot prin mine se ascundeau memorii și titluri. Titluri de cărți, în care am ales să trăiesc veșnic. Eram paradis, eram exact ca o bibliotecă…ascundeam și realitate, dar și multă ficțiune și nu te-am lăsat niciodată să vezi diferența dintre ele. Te-am lăsat în mister, cu final deschis, ca în “Ultima noapte de dragoste…”

Destin. Lectură. Carte. Stilou. Formă. Culoare. Imaginație. Gândire. Nu-mi păsa ce rezulta din textele mele, pentru mine, azi, era important faptul că scriam. Scriam și încercam să dau dovadă de autoironie, dar, de fapt, mă criticam. Astăzi eram o simplă compunere, delimitată în fragmente. Fragmente fără ortografie, fără caligrafie și fără înțeles. De parcă aș fi fost creația unui artist..inegalitate și imperfecțiune. Crezi că mă poți considera artă? M-ai desenat de atâtea ori, în loc să scrii despre mine… eu am cuvinte, tu ai doar pasiune și te pasionează dezordinea tăcerii mele. Mi-ai desenat o dată până și cele câteva fire răzlețe de păr, care nu stau niciodată cum trebuie, și chiar și alunița de pe gât, pe care eu nu o suport și despre care spui tu că pare un defect pentru unii și un farmec pentru alții.. știu că pentru tine e minunată, dar ce îți place de fapt la mine? Oare m-ai recunoaște dacă nu ai mai avea ochi?..ai simți că sunt eu cea care te atinge? Desenează din noi doi un cerc si lasă-mă să înșir pe suprafața lui toate trăirile noastre. Haide să le înșirăm împreună. Ne completăm unul pe celălalt. Avem până și un limbaj comun, intim. Nu voi scrie despre el, pentru că ar fi prea expus, dar tu îl poți desena. Chiar te rog să o faci. Desenează amestecul de emoții dintre noi doi și apoi lasă-mă să fiu în tine. În toată ființa ta, în fiecare mușchi al tău și în fiecare celulă, în fiecare sentiment și în fiecare gând. Ești literatură clasică, dar nu ești în tipar…mai mult decât romantic, ai tentă filosofică și încerc să te-nțeleg și îmi consum viața, analizând felul în care încerci tu să mă-nțelegi pe mine și mi-e frică…mi-e frică de felul brutal în care ne dezvăluim unul altuia. Dacă, o dată, dezbrăcați complet, nu ne vom mai iubi? Nu vreau să te pierd. Te rog, admiră-mi incertitudinile și îmbătat de mirosul meu, pictează-ne viitorul!

Stau pe malul mării și-mi privesc cu ochii închiși toate amintirile. Îmi scriu în gând memoriile pe nisipul de sub picioarele mele reci și sunetul ce se aude discret pe fundal mă duce cu gândul la epitete folosite de cei care m-au iubit. Am secrete pe care vreau să i le divulg numai mării. Mă las ușor în genunchi și o rog să-mi păstreze sufletul. Arunc delicat în ea cu bucățele din iubiri neuitate, pe care vreau să le las să zboare către infinit. Arunc săruturi lungi, îmbrățișări firave și chipuri vag conturate. Arunc dansuri în ploi reci, arunc priviri către cer și ținuturi puternice de mână și arunc și râsete mai mult prostești decât vulgare. Ea…parcă surâde la fiecare iubire pe care i-o înmânez și o trage în adâncul ei, însetată. Îmi promite că îmi păstrează toate trăirile. Eu mă ridic și plec de lângă ea cu sufletul dezbrăcat și cu privirea înainte.